Tuesday, November 23, 2021

Mă gândesc la tine mai des în zilele cu cer senin


Photo by Jinen Shah on Unsplash

Încă încerc să înțeleg
cum e posibil să fiu aici
fără să fiu de fapt aici

sau

cum e posibil să te zăresc 
încă
în fiecare avion 
care zdrelește cerul
tot mai
și 
tot mai
departe

tălpile mele au prins rădăcini,
nu te mai pot urma
decât cu ochii

și nu-mi rămâne decât
să mă întreb
când voi putea privi cerul
din nou
fără ca pumnul să-mi strângă
inima
ca pe un obiect prețios
care nu mi-a aparținut
cu totul 
niciodată.


Melodia asta m-a găsit săptămâna trecută.

Tuesday, November 16, 2021

Pardesiu de toamnă

Trec acul prin cuvintele
poemelor mele
și-mi cos rănile
până când
din toată pielea mea 
scapără 
frânghii mânjite de soare.

Închide ochii atunci când te uiți la mine


Te-ai îngrozi dacă ai vedea
cât de singură
și goală
sunt pe sub toate 
straturile astea de piele –

urlu,
iar ecoul nu se întoarce la mine
nici măcar în șoaptă,
 
merg mai departe
cu spatele întors către mine
ca și cum aș lăsa în urmă
un camarad care nu mai are nicio șansă,

grăbesc pasul,
de parcă aș trece pe lângă
un cerșetor dormind pe o bancă
de care mi-e milă,
dar pe care știu că nu am cum
să îl ajut,

nu există mărunțiș pe lumea asta
cu care să-mi cumpăr
pâinea pe care să o înfulec
înainte ca golul ăsta
să mă înghită de tot.

Sunday, November 14, 2021

Întoarcerea fiului risipitor

Îmi strig numele 
și-mi lipesc de îndată urechea de piept,
dar nu aud decât oasele mele 
tăcând la unison

eu nu mai sunt aici de multă vreme

au trecut ani de când
sufletul meu se încolăcește 
mereu în jurul altcuiva
ca un șarpe 
care îmbrățișează strâns 
un stâlp
sub soarele lui august,

iar eu încerc
să-l ademenesc înapoi
întinzându-i o coastă
spânzurată deasupra
unei prăpăstii în flăcări.


You kept me like a secret
But I kept you like an oath.

Friday, November 5, 2021

Haiku #11


Photo by Beth Jnr on Unsplash

I opened wide my
rib cage, so the birds can sing
of their wanderlust.

Tuesday, November 2, 2021

Up on melancholy hill



Uneori mi-aș dori să pot să ies afară din mine însămi ca să mă pot alina. E greu să fac asta dinăuntru. Dar încerc. Duc fiecare zi la capăt. Sunt pe cât de prezentă pot să fiu. Țin strâns de cârmă și habar nu am încotro mă îndrept, deși din afară poate părea că înaintez cu multă determinare. Am zile minunate. Am zile oribile. Încerc să-mi dau voie să simt totul așa cum vine, să nu fug, să țin durerea în brațe atât cât este nevoie pentru ca apoi să aibă curajul să plece din brațele mele. Sau cât este nevoie pentru ca eu să am curajul să plec din brațele ei. Îmi este greu. Succesiunea zilelor mele nu este coerentă. Succesiunea sentimentelor mele nu este coerentă. Aștept viitorul cu nerăbdare, mi-am recăpătat ambiția, fac lucruri doar pentru mine, visez cu ochii deschiși la felul în care știu că viața mea va putea arăta. Dar în același timp, uneori, mă simt atât, atât de tristă. Știu că nu pot să trișez, nu există nicio scurtătură pe care aș putea să o iau, așa că mănânc cu lingurița din porția asta de tristețe până se termină. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și tot așa și tot așa, până o să reușesc să termin de înfulecat toate zilele pe care doar mi le-am imaginat. Până o să reușesc să termin de înfulecat golul ăsta care, oricât ar încerca, nu mă va putea înghite vreodată. Știu că lucrurile se vor așeza în cele din urmă. Știu că va fi bine. Că deși acum nu se aude nimic, la un moment dat, vor răsuna iar râsetele noastre. Nu aș putea spune când, dar știu că se va întâmpla. 

Îmi ating sufletul cu grijă și blândețe, iar atingerile astea nu mi se mai par străine. Ce minunată este victoria de a te învinge pe tine însuți! 

Îmi este foarte foarte greu să mai fiu sinceră atunci când scriu aici. Am dus o luptă cu mine însămi pentru fiecare cuvânt de mai sus. Am învins? Am pierdut? Nici eu nu știu.