Thursday, December 20, 2012

Cel mai frumos coşmar?

La început eram cu Andreea - vară-mea. Ne plimbam prin Bucureşti şi colindam fel şi fel de buticuri de unde ne-am cumpărat nişte maiouri tare frumoase care erau la reducere. Apoi am descoperit o patiserie care vindea plăcintă cu mere la 1 leu bucata. Eram atât de încântată încât ţin minte că i-am spus că o să trec zilnic înainte de cursuri ca să-mi cumpăr. Apoi ne-am trezit brusc în Braşov. Eram în parcul de lângă casa mea care arăta exact aşa ca atunci când eram mică. Doar că erau numai două leagăne pe care eu şi vară-mea ne dădeam alternativ. Nici măcar nu ne doream să ne sincronizăm aşa cum tot timpul încercam atunci când eram mici. 

La un moment l-am văzut pe Jack Nicholson apropiindu-se. Începe The Shining, i-am spus. Prefă-te că nu eşti aici. Şi toată acţiunea cărţii a început să se desfăşoare în faţa noastră, doar că deznodământul era diferit, Jack sfârşind prin a-şi omorî soţia şi copilul. După ce a terminat cu ei, ne-a observat şi pe noi. S-a apropiat de vară-mea, i-a oprit leagănul şi a început să o lovească. Atunci mi-am dat seama că e doar un vis şi-am început să strig tare în gând ANCA, TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! După ce a omorât-o pe vară-mea a oprit şi leagănul meu. Îmi repetam într-una TREZEŞTE-TE, dar nu reuşeam. Atunci mi-am amintit că citisem odată pe net că atunci când visezi că mori, creierul tău va ieşi automat din starea de vis, ca să zic aşa, înainte ca tu să mori. Nu ştiu exact cum să explic. Ideea e că eram conştientă că mai devreme sau mai târziu o să se termine, doar că nu voiam să mă agreseze în niciun fel. Aşa că începusem să strig cât de tare puteam TREZEŞTE-TE! TREZEŞTE-TE! iar Jack se uita la mine şi zâmbea ca un nebun. Partea cea mai tare e că am reuşit totuşi să mă trezesc înainte ca el să mă lovească măcar o dată. 

Nu e prima dată când într-un vis conştientizez că nu e realitate. Obişnuiam să-mi dau seama de asta, dar de obicei se întâmpla doar cu visele frumoase. Atunci începeam să fac lucruri pe care în viaţa reală nu am apucat să le fac. Îmi doream să apară în faţa mea o persoană, şi ea apărea automat. Apoi îi spuneam ce poate nu am avut ocazia sau curajul să-i spun. Uneori îi dădeam o palmă. Alteori pur şi simplu îi întorceam spatele. De multe ori îl sărutam. Odată, mi-am dat seama că visez şi în momentul ăla mi-am dorit să am aripi pentru că ştiam că e posibil. Şi fix în secunda în care mi-am dorit asta, o pereche de aripi mi-a crescut pe umeri. Am profitat din plin de faptul că ştiam că e un vis şi că se poate întâmpla orice îmi doresc. Dar a fost prima dată când am avut un coşmar şi am ştiut că nu este realitate. Şi-am putut să-l fac să se oprească.

M-am trezit zâmbind şi cu inima luând-o la goană dacă n-ar fi fost pieptul meu ca s-o oprească.

Wednesday, December 12, 2012

Welcome to 20. We've certainly made a mess of it.

N-am plecat niciodată atunci când a trebuit. Am aşteptat întotdeauna ca dezamăgirea să atingă cote maxime înainte să închid uşa pe dinafară. Am aşteptat să se distrugă tot. Şi-asta pentru c-am vrut să fiu sigură că orice-ar fi, n-o să mă întorc. Nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că n-aş mai avea unde. Sau la cine. N-am luat-o niciodată la fugă. Am plecat întotdeauna cu paşi de furnică. Şi asta poate din cauza faptului că am plecat întotdeauna pentru că a trebuit, nu pentru că am vrut. Pentru că primeam dragoste cu porţia, în unele zile da, în unele zile nu. Pentru că liniştea era în altă parte. De somn să nu mai vorbesc. Fericirea… rămânea şi în urmă din ea. Pe lângă alte stări, nopţi nedormite, incertitudini şi anotimpuri fără noi. 

 Cu toate că era extrem de frig… ultima dată când m-ai ţinut de mână nu am purtat mănuşi. Asta ca să am şi mai multe amprente de şters acum. 

   

Your voice was the soundtrack of my summer.

Sunday, December 9, 2012

Oamenilor Mari din viaţa mea

Oamenii Mari încearcă mereu să mă ferească de dezamăgiri. Oamenii Mari îmi dau sfaturi fără ca eu măcar să le cer. Oamenii Mari vor ca eu să învăţ din greşelile lor, fără să ştie că până când nu sunt EU cea care dă cu capul de prag, totul e degeaba. Oamenii Mari îmi vorbesc pe un ton blând, ca de om trecut prin multă viaţă şi zâmbesc discret la aşa-zisa “naivitate” a mea. Oamenii Mari spun că ei nu au avut lângă ei un Om Mare care să-i îndrume şi să-i înveţe. Şi c-ar trebui să mă consider norocoasă datorită acestui lucru. Oamenii Mari vor să-mi arate că oamenii şi viaţa nu sunt aşa cum eu le cred. Oamenii Mari, fără ca măcar să-şi dea seama, îmi insuflă scepticism. 
Oamenii Mari mă ajută să devin şi eu un Om Mare. Şi nu vreau încă asta. Am douăzeci de ani şi încă simt iresponsabil. Nesăbuită. 
Aşa că voi, Oamenii Mari din viaţa mea care-mi purtaţi de grijă, lăsaţi-mă să mai copilăresc puţin. Om Mare am timp să fiu toată viaţa.

Mea culpa. Aţi avut dreptate.

Thursday, December 6, 2012

O zi care a trecut

Băi, e greu când cel de lângă tine nu înţelege. Când pui înaintea lui pe o masă tot ce simţi, tot ce gândeşti şi tot ce te doare şi el se uită şi se scarpină în cap. Când începi să diseci fiecare trăire şi aproape că eşti în stare să tai în carne vie doar ca să-i explici, pe rând, fiecare bucăţică din tine... şi el nu face decât să ridice din umeri. E greu să n-ai cuvinte să te explici. Să n-ai cuvinte ca să-ţi descrii rănile care nu se văd. E greu. E greu să te vindeci aşa.

Monday, December 3, 2012

Unul dintre cele mai frumoase complimente

Eu, Iris (vară-mea de 4 ani) şi Elias (văru-miu de 8 ani)

Eu: Iri, ştii ce vreau eu să ştiu?
Iris: ce?
Eu: Vreau să ştiu de la cine ai luat tu frumuseţea. De la mami sau de la tati?
Iris (râde): Tati nu e fată.
Eu: Nu contează, frumuseţea poţi să o iei şi de la el.
Iris: De la mami!
după două secunde:
Iris: De la tine!
Eu: Păi hotărăşte-te, de la mine sau de la mami?
Iris: De la tine!
Elias (râde): Nu se poate de la Anca, mai gândeşte-te.
Iris: De la mami!
Elias: Da, aşa este!
Iris (cu o voce dezamăgită): Dar eu vreau de la Anca..
Uneori şi când te ţin în braţe simt că sunt prea departe de tine. 
Cum fac să fiu mai aproape de tine? Cum pot să-mi ies din piele şi să intru sub a ta?

Saturday, December 1, 2012

Sharing tales of those we've lost is how we keep from really losing them.

Astăzi am dat întâmplător de o melodie pe care nu o mai ascultasem de foarte multă vreme, dar pe care acum 2 ani o ascultam într-una: Tom Freund - Copper Moon. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că-mi aminteam încă versurile. Şi-atunci mi-a picat fisa. Cu oamenii nu-i acelaşi lucru. Am început să uit aşa cum nu credeam vreodată că o să fiu în stare. Îmi amintesc că c-am văzut filme, c-am ascultat melodii, îmi amintesc poveşti, frânturi de momente şi viaţă, dar nu-mi mai amintesc alături de cine am trăit toate lucrurile astea. Cine mi-a povestit. Cine mi-a recomandat cartea. În braţele cui am văzut filmul. Amintirile în sine au rămas. Ştiu, îmi amintesc clar ce mi s-a povestit, dar nu mai ştiu povestea cui era. Ca un puzzle aparent incomplet. Ca şi cum amintirile astea îmi aparţin acum doar mie. 

Nici nu-ţi dai seama când se întâmplă uitarea. De uitat, nu o să uiţi niciodată că ai simţit. O să uiţi doar cum ai simţit. La un moment dat, o să ajungi să foloseşti acelaşi ton pentru toate stările şi sentimentele şi oamenii care ţi-au trecut. Da, m-a durut… Da, am fost fericită… Şi-aşa mai departe. Ca şi cum toţi care au încetat să mai fie, ajung să fie închişi laolaltă. Din când în când, mai mergi pe câte o stradă, mai treci pe lângă o librărie şi-ţi spui “Am mai fost aici. Ştiu sigur. Am fost aici şi de pe raftul din dreapta am luat o carte cu ghicitori. Ţin minte şi ghicitoarea pe care i-am citit-o: Care cer nu are stele? N-a ştiut răspunsul şi i-am spus eu - cerul gurii. Ştiu sigur c-am mai fost aici. Dar cu cine? Care era numele lui?” Şi tot aşa. 

Da, rămâi cu imaginea de ansamblu. Ne-am cunoscut în ziua x, ne-am despărţit în ziua y, ne-am avut atâta timp. Dar ce e între se uită. Ca atunci când mori şi pe cruce ţi se scrie ziua în care te-ai născut şi ziua în care ai murit. Restul se trece sub tăcere… 

Mi-e frică totuşi de gândul c-aş putea fi uitată aşa cum am început eu să uit. Egoism pur, ştiu.

Wednesday, November 28, 2012

Nimic... nimic important

Cineva mi-a spus acum câteva zile că doar atunci când eşti singur ai parte de linişte. Că liniştea şi dragostea nu merg mână-n mână. Braţ de braţ nici atât. Şi pe moment mi-am dorit şi eu asta. Liniştea pe care o aveam pe când mă mulţumeam cu două certitudini: prima că am fost şi a doua că sunt. Atât. Râvneam la zilele în care singurele aşteptări, dorinţe şi planuri şi viitor mă includeau pe mine şi atât. Zilele în care nu trebuia să-mi iau la revedere de la nimeni într-o gară. Şi nici să anunţ pe cineva dacă trenul o să întârzie. Nopţile în care somnul venea fără să-l chem. Şi serile în care subliniam diverse citate din cărţi fără să-mi zboare gândul la altcineva în afară de mine. 

Şi-apoi m-am răzgândit. Uşor, legănându-mi degetele de parcă mi-ar fi fost cald, am alungat gândurile astea. Pentru că mi-am amintit că prea multă linişte ajunge să fie tăcere. Că uneori e nevoie să-ţi auzi numele şi din gura altcuiva. Că pielea trebuie atinsă şi de alte degete decât ale noastre. Că muzica cea mai frumoasă e uneori un cuvânt şoptit. Şi că lumea arată altfel când cineva te ţine de mână. 

Şi pentru că unul dintre cele mai frumoase momente e cel în care cineva îmi ascultă inima cum bate. Pentru că eu nu pot asculta nicio bătaie de inimă fără teama că o să se oprească în momentul în care o să-şi dea seama că o aud. Nu mă întreba de unde până unde toată ideea asta copilărească pentru că n-aş ştii să-ţi răspund. Probabil mi-a rămas din copilărie când, după ce alergam prea mult, îmi auzeam pulsul atât de tare încât mi se făcea frică. 
- îţi aud inima. 
- şi nu ţi-e teamă că o să se oprească? 
- nu. 

E bine să existe cineva dispus să-ţi asculte inima, atunci când nici măcar tu nu o mai faci. E bine să nu-ţi fie frică în locul meu. 
(Nu doar) Pentru asta o să te ţin mâine de mână.

Saturday, November 24, 2012

Nu mai pot să mă exprim. Nu când e vorba de tine. Parcă mi-ai luat cuvintele şi le-ai ascuns. Ce-ai făcut cu ele? Vine iarna… dacă tot mi le-ai furat, bagă-ţi-le sub piele, să-ţi ţină de cald. Am observat că nu prea porţi mănuşi.

Monday, November 19, 2012

Mi-ai trecut

Nu mi-a fost niciodată dat să văd atât sfârşit, cât am văzut astăzi în fiecare deget al tău care se legăna leneş în semn de salut.

Sunday, November 18, 2012

Citeşte-mi gândurile!

Stau şi mă gândesc cum ar fi ca într-o zi, aşa deodată, să-mi apară pe piele toate gândurile pe care mi-e teamă încă să ţi le spun. Sunt curioasă cum ai reacţiona. M-ai dezbrăca cât mai repede ca să citeşti tot? Sau mi-ai cere să-mi pun paltonul pe mine şi să plec după prima propoziţie? 

Wednesday, November 14, 2012

Posesive II

Anul trecut aveam camera mea. o cameră mică, dar frumoasă, cu un perete tapetat cu iepuraşi şi castele, iar cu personaje din poveşti şi desene animate lipite pe ceilalţi pereţi. În colţul camerei aveam un ficus care săracul nici acum nu a primit un nume şi care cel mai probabil nici nu va primi unul vreodată. Aveam şi balcon şi perdele frumoase şi o cutie albastră cu berze în care aşezam ce mi-era mie mai drag şi ce voiam să păstrez ca peste ani să ştiu, în cazul în care voi uita, cine eram la nouăşpe ani. Pentru cine scriam. Cu cine îmi făceam planuri pentru anotimpurile care aveau să vină. Pentru cine îmi tremura, din când în când, vocea. La cine ştiam că nu trebuie să mă mai gândesc. 

 Anul ăsta nimic nu mai e la fel. Anul ăsta dorm pe jumătate de canapea într-o sufragerie. Hainele mele sunt într-un dulap în altă cameră, cărţile într-un sertar din bucătărie, iar dacă vreau să citesc sau să învăţ trebuie să mă refugiez într-un dormitor care nu este al meu. Nici cutia metalică cu berze nu mai e, a rămas acasă, ascunsă bine în camera mea, Într-o cutie de pantofi sub nişte haine pe care nu le mai port de mult, dar de care nu mă îndur să le dau. Anul ăsta nu am un loc pe care să-l numesc al meu în casa asta. Niciun colţişor care să-mi fie oază de linişte. Poate doar cada, dar asta numai dacă închid uşa cu cheia. 

Și totuşi… nimic nu pare atât de negru când ştiu că în loc de un pat dublu, am o mână pe care să o ţin. O brăţară - singura dintre toate cu care pot dormi pe mână. Un telefon de noapte bună în care “pe curând” înseamnă a doua zi şi nu o-nu-ştiu-care-zi din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Acum împăcările se fac prin îmbrăţişări, şi nu prin smsuri. Acum sunt mai multe săruturi şi mai puţine telefoane. Ating mai mult decât rostesc. Corzile vocale au uitat cum e să strige. Tăcerea a devenit linişte. Oftatul de dinainte de culcare, zâmbet. Iar mâinile tremură mai puţin de nervi şi mai mult de… 

Și culmea e că deşi n-am şi eu un loc al meu în toată casa asta mare… nu am simţit niciodată mai mult ca acum că oraşul ăsta îmi poate fi Acasă.

posesive I (5 februarie 2012)

Monday, November 12, 2012

Retrospectivă?

Acum ştiu ce în urmă cu doi ani nu ştiam. Sfârşitul ţi-l faci cu mâna ta. Iar plecarea cuiva odată aproape iubit nu reprezintă un punct de oprire. Din contră. Atunci trebuie să apeşi cât mai tare pe acceleraţie. Să treci cu viteză prin cât mai multe momente. Să nu ai nicio clipă de răgaz în care să cauţi semne şi răspunsuri care nu-şi au rostul. Sau să cauţi un sens în tot haosul ăsta. Totul se întâmplă cu un scop? E genul ăla de zicală care te face să te simţi puţin mai bine. Premiul de consolare pentru cei care şi-au ratat şansa. Atribuim sens pentru a ne face viaţa puţin mai uşoară, mai logică, mai poetică chiar. Pentru a ne accepta mai uşor eşecurile. VIAŢA NU E COERENTĂ. 

Poţi să-ţi doreşti tu cu tot sufletul. Să lupţi cu toate armele. Poţi să urli cât vrei că meriţi. Uneori pur şi simplu nu o să fie îndeajuns. În viaţă dragoste nu merge aşa. Poţi să încerci să-ţi dai upgrade după upgrade şi tot degeaba. Nu poţi convinge pe cineva să se întoarcă fără să-ţi pierzi demnitatea şi implicit pe tine însuţi. ATENŢIE! A nu se înţelege greşit, demnitate şi nu orgoliu - graniţa dintre cele două e subţire. E de n ori mai demn să cerşeşti bani decât să cerşeşti dragoste. 

Pierderea sinelui e periculoasă. Nu se poate da anunţ în ziar sau pe net. Nici afişe nu poţi lipi atunci când nu mai ştii cum arată persoana pe care o cauţi. Şansele de recuperare scad dramatic. 

Speranţa e bună doar atunci când se administrează în paralel cu simţul realităţii. 

Pentru goluri în stomac de tipul Groapa Marianelor administraţi ocazional cantităţi rezonabile din persoana care vi le provoacă. 

Am dat cu piciorul unde trebuia sărut. Ţie nu îţi voi face asta. 

Monday, November 5, 2012

SFÂRŞITUL vine după ultima bătaie de inimă

Am ştiut încă de pe atunci că tu ai să fii primul atac de cord căruia nu-i voi supravieţui. Îmi strângeam inima la piept cu atâta dor...

Thursday, November 1, 2012

Adevărul de azi, minciuna de mâine

Am auzit prea mulţi de niciodată care s-au transformat în mâine. Prea mulţi de întotdeauna care s-au sfârşit înainte să terminăm măcar de rostit cuvântul. Prea multe promisiuni privindu-ne în ochi şi încrucişându-ne degetele la spate. Prea multe minciuni… care nu au fost de la început minciuni. Prea multe poezii al căror răspuns a fost tăcerea. O singură întrebare: DE CE? Și prea multe răspunsuri din care să pot alege de una singură. Pentru că Adevărul de care aveam nevoie mi-a fost interzis. Un mare X imposibil de rezolvat, dar care acum ştiu că nu este indispensabil vieţii mele. 

Prea multe planuri pentru verile viitoare pentru ca la prima toamnă să ne punem bocancii şi să plecăm. Aşa se iese din suflete mai nou - luându-ne măsuri de precauţie că n-o să fim uitaţi prea curând. Cu cât vei călca mai tare cu atât vei fi mai de neînlocuit. Cu cât vei trânti uşa mai tare cu atât ţi se va simţi mai mult lipsa. Iar dacă nu vei arunca nicio privire înapoi, fii sigur că celălalt te va urma. Cerşindu-te înapoi. 

Și-acum spune-mi tu… cum să pot eu SĂ VREAU să mă mai dau pe de-a-ntregul? Abia acum când m-am recăpătat şi eu, ca să spun aşa. Și cum să percep cuvintele tale drept adevăr când drumul pe care am venit a fost pavat cu minciuni? Cum să am încredere atâta timp cât adevărul de ieri a fost minciuna de azi? 

Trecutul meu încă trece. Stai jos lângă mine. Aşteaptă. Mâna mea dreapta e acum plină doar de amprentele tale. Măcar pentru asta merită să ai puţină răbdare.

Notă către sine

Pune orice, numai suflet nu.

Sunday, October 28, 2012

Ce zi e azi?

Am trăit în sfârşit momentul pe care îl vânez de doi ani de zile. 
Şi acum... sfârşit.

Monday, October 22, 2012

O călătoare unui călător

Acum câteva zile notasem în jurnal: Simt că sunt de nicăieri pentru că tânjesc după un loc în care nu am fost încă. Probabil Acasă. Am greșit. Am fost și nu o dată. Am avut un alt Acasă în fiecare an. Alteori adresa către locul care se presupune că ar trebui să-ți ofere cea mai mare siguranță s-a schimbat și mai des de atât. Poate o să crezi că m-am mutat de multe ori în ăștia douăzeci de ani ai mei. Într-un fel așa și e. Am zburat de la un om la altul. Mi-am făcut cuib după cuib în brațele lor pentru ca mai apoi să plec fără să mă întorc. (*Prima și ultima oară când m-am întors am stagnat pentru 8 anotimpuri a fost singura dată în care nu eu am fost cea care a decis să plece către... Brațe-mai-calde.)Nu mi-e atât de greu să-mi găsesc locul, cât mi-e să rămân. Toamna e mereu proba de foc pentru mine. Până acum ăsta a fost anotimpul de tranziție. Tipic păsărilor călătoare. Dar de data asta e diferit. Cel de lângă mine, cel pe care îl vreau lângă mine, cel din coșmaruri, vise frumoase și scurtele momente de visat cu ochii deschiși în timpul cursurilor... toți ăștia sunt acum Unul. E pentru prima dată după multă vreme când simt că sunt sinceră cu mine însămi. Când nu mai există jumătăți de măsură, renunțare, adevăr, implicare.

Totul e întreg. Eu nu fac excepție.

Saturday, October 20, 2012

Still wear the scars like it was yesterday

Uitasem cât de dificil poate fi uneori să începi din nou. Nu de la zero. Nu. Tocmai asta e și problema. Orice început după primul sfârșit nu se mai face de la nivelul mării. Cu puțin noroc începem iar de la altitudinea unui deal, nici măcar a unei câmpii. Sub 1000 de metri de lucruri și oameni care nu mai sunt. Sub 1000 de metri de dezamăgiri și așa-zise greșeli din care se presupune c-ar trebui să înveți. Ce să înveți? Ce înseamnă de fapt a învăța din greșeli? Pentru că pe orice parte aș întoarce-o ajung să-l pedepsesc pe cel de acum pentru greșelile celor de atunci. Asta înseamnă a nu repeta o greșeală? Scepticism bazat doar pe amintiri și dezamăgiri anterioare? Și nimic bazat pe timpul verbal pe care îl trăiesc acum? Sunt. Indicativ prezent. 

Momentan nu am nici cel mai mic habar legat de ce o să fac. Sau de ce va urma - dar asta nu mai reprezintă deja ceva nou. Știu doar că sunt destui metri sub mine. Și am nevoie urgentă de o mare mare care să-i facă să intre la apă. N-am pretenții de ocean. Ghinionul meu că totul costă.

Monday, October 15, 2012

Tot ce am sub piele a luat-o razna.

Tuesday, October 9, 2012

Rochii de mireasă din perdele III

La 10 ani nu juram niciodată strâmb. La 20 știam deja că n-o să se întâmple nimic rău dacă o facem. La 10 ani credeam că e îndeajuns să vrei din tot sufletul ca să ai, să ceri frumos ca să primești și să iubești ca să fii iubit. La 20 au apărut deja "dar"-urile. La 10 ani hotărâserăm să adunăm într-o pungă toate penele pe care le găseam pe jos. Calculaserăm că în câteva luni vom avea suficiente pentru 2 perechi de aripi. Nu ne-a spus nimeni că va fi imposibil și cu toate astea, într-o zi, ne-am oprit. De ce? Nu-mi amintesc. Știu doar că acum, la 20, aș avea nevoie de ele. Mai ales în seara asta... Vreau să plec departe. Înapoi. În timp și nu în spațiu.  La 10 ani ne durea burta doar când ne era foame. Sau când mâncam prea multe mere furate. Acum... am goluri în stomac care simt c-or să mă înghită.

Să-mi fi spus atunci cineva c-o să sufăr după oameni care nici măcar nu m-au iubit? Ha... Ar fi părut mai imposibil decât o pereche de aripi home made.

Friday, October 5, 2012

Trying to find a heart that's not walking away?

 
 N-am mai trăit ceva asemănător până acum. Am fost întotdeauna presată de timp, de trenuri, de începuturi și sfârșituri, de vacanțe prea scurte și week-enduri fulger. Și-acum timpul pe care pot să-l petrec cu tine se întinde în fața mea ca o autostradă imeeeeensă. De trenuri m-am săturat. Să fac autostopul? Jogging? Pași de furnică? Gata joaca? Sau joaca de-abia acum începe?

Thursday, October 4, 2012

Pierd numărătoarea

Am stins lumina. Mi-e mai ușor să-ți scriu sau să mă gândesc la tine în întuneric. La urma urmei, abia dacă ne-am văzut în toți anii ăștia. Se putea foarte bine nici să nu exiști. Am stins lumina degeaba. Nu mai am nimic să-ți spun. Iar de scris, s-a scris deja tot. 
Pe scurt? Sunt în brațele în care (nu că trebuie, ci) VREAU să fiu. Și nu sunt ale tale.

Tuesday, October 2, 2012

Ș sau ce-naiba-o-să-fac

De fiecare dată când îmi adun curajul să fac un pas către tine, tu faci unul înapoi. Şi invers. Uite-aşa o să rămânem mereu la început. Mă întreb unde o să ajungem în ritmul ăsta. Nicăieri, îmi răspund. Tocmai asta e şi problema - că mergem, dar stăm pe loc. Distanţa e mereu aceeaşi. Nu ne sincronizăm nicicum. 

 Şi totuşi… Puteam să jur că-n seara aia… inima ta bătea fix când inima mea tăcea. 
Şi asta mi s-a părut cea mai frumoasă linişte.

XIII

Aşa a fost să fie. Să ne vedem. Am avut un început de gol în stomac pe care creierul sau inima mea, încă nu ştiu care e mai deştept, l-a astupat imediat. Cu aer. De picioare au uitat amândoi să se ocupe. Am tremurat puţin. Am simţit puţin. Dar e bine. Cu timpul totul dispare.

Wednesday, September 26, 2012

DESPRE VARA CARE VA SĂ VIE

Sfârşitul fiecărei veri m-a găsit făcându-mi planuri pentru următoarea. Şi în ciuda foilor pe care mi-am notat fiecare aşteptare şi speranţă privind ceea ce va urma, n-am reuşit niciodată să ajung la destinaţia pe care mi-am propus-o iniţial. Oricât am încercat să nu-mi scap visele din ochi sau oamenii de mână. Vara care a urmat m-a găsit întotdeauna în alt loc şi lângă alţi oameni.Aşa că vara asta o voi încheia fără foi, fără liste, fără vise scrise cu linuţă unele sub altele. Doar cu speranţa că vara care va să vie... va fi, ca şi până acum, de neuitat. Şi-aşa va fi! În caz contrar, mă văd nevoită să apelez la dovlecelul meu magic!

Fragmente de vară

Viaţa e frumoasă atunci când nu e nimeni suficient de aproape încât să te rănească. Dar atunci e şi mai frumoasă!

Sunt în grădină pe o pătură. Nu mai e soare. Încerc să-mi dau seama când am avut ultima zi urâtă, dar nu reuşesc.

- Mai eşti?
- Mhm.
- Mă speriasem!
- De ce?
- Am crezut că nu mai eşti.

Mi-a venit să plâng când mi-a spus. Mi-a venit să-l iau în braţe şi să-i spun că îmi pare rău. Şi că mi-aş dori din tot sufletul să fie fericit. E incredibil câte se pot ascunde într-un om şi să n-ai niciun habar. Mi-a spus că se mai gândeşte uneori la ea. Nu are poze. Nu am cuvinte.

Mă simt ca în şcoala generală şi îmi place!

"Dacă erai în tramvai atunci nu s-ar mai fi întâmplat niciun accident."

Aşa trebuie să înceapă o poveste frumoasă!

Am vorbit iar unul cu celălalt. Am nevoie urgentă de subtitrări!

Gândesc în imagini.

Azi am avut o zi atât de urâtă încât n-am de gând să povestesc ce s-a întâmplat pentru că nu vreau să-mi amintesc de ea nici măcar peste ani.

Mi-ar fi plăcut să văd doi ca noi.

Am simţit că suntem nu cei mai frumoşi, dar cei mai fericiţi oameni. Pentru momente ca astea trăim.

Dorul îmi muşcă din oase. E cumplit să-ţi fie dor şi să nu ştii de cine. Sau mai rău, să-ţi fie teamă să-ţi recunoşti.

Am ţinut în viaţă prea mulţi oameni pe sufletul meu.

Mergem din groapă-n groapă. În ritmul ăsta o să ajungem în iad înainte să murim.

"Mi-e dor de cum sunt când sunt cu tine", mi-a spus.

Tuesday, September 11, 2012

Despre toate câte s-au terminat


N-am avut niciodată tăria să plec fără să mă uit înapoi. Nici suficient respect de sine pentru a pleca de îndată ce-am ştiut că mai devreme sau mai târziu se va ajunge la asta. Nici suficientă înţelepciune pentru a înţelege că atunci când cineva nu te vrea, nu te vrea şi punct. Oricât ai încerca să-ţi devii o variantă mai bună. Cea mai bună chiar.

Plecarea noastră se face cu paşi mărunţi. Câteva zile să ne-mpachetăm hainele. Câteva săptămâni să inventariem câtor dorinţe le va fi imposibil să se îndeplinească din momentul în care vom ieşi pe uşă. Apoi un pas în fiecare zi. Şontâc, şontâc până la prag. Şi-acolo stop. Ne uităm în spate. Uneori şi celălalt se uită la noi. Fiecare pas înainte cu ochii privind înapoi. Aşa am făcut eu. Şi-apoi am ajuns să mă-ntreb de ce, din moment ce au trecut luni sau ani, peisajul şi oamenii au rămas la fel. 

încăpăţânare.proStie.încăpăţânare.ProstiE.încăpăţânare.pRostie.
încăpăţânAre.prosti.îNcăpăŢânare.prostie.încăpĂţânare.

Am lăsat ca tot aerul să-mi iasă din plămâni. Apoi am acceptat realitatea. Am îmbrăţişat ideea de ne-noi. Asta doar pentru ca apoi să apari din nou şi sădeşti, pentru a nu ştiu câta oară, speranţa în mine. Când ştii că eu nu calc florile în picioare. Cu toate că tind să cred că speranţa e mai degrabă o buruiană decât o floare. Au murit prea mulţi cu ea în braţe. N-o să fie şi cazul meu. Pentru că o să o îngrop eu prima. Pentru a supravieţui trebuie să fim capabil de orice. 

And I wonder if we ever find out what we’re after

 
 
- Băi, ce am crescut...
- Dar tot mici am rămas. Când s-au complicat lucrurile?
- Vara asta, ţi-am răspuns.

Dar am greşit. Lucrurile n-au fost niciodată simple, doar par c-au fost atunci când privim în urmă. Stăteam întinse în pat cu un strop de magie în mână pe care îl pasam de la una la alta şi povesteam. Despre fiecare Pseudo-Sfârşit de lume de acum câteva luni sau ani. Toate devenite acum prexte de râs. Pentru că acum ştim că sfârşitul nu va veni nicicând odată cu sosirea sau plecarea unui om. E nevoie de mai mult decât atât.

Când oamenii pe care ni-i credeam pentru totdeauna au ajuns să aibă, ca şi restul, data limită? Şase zile, opt luni, patru ani – atât au durat. durerea de după > perioada lor de şedere. Ştiu că nu e e deloc simplu să alegi ce cine ţi-e mai bun. Pentru că de foarte multe ori persoana pe care o vrei şi cea de care ai nevoie... sunt două suflete diferite. Sper din suflet să ţi se îndeplinească dorinţa. Eu n-am avut tort, dar dac-aş fi avut, dorinţa mea nu s-ar fi îndeplinit. Dorinţa mea nu s-a îndeplinit. Mă îndoiesc că nişte lumânări ar fi putut schimba mare lucru. Dar cine ştie, poate a fost mai bine aşa. La urma urmei niciodată n-am ştiut cine îmi prieşte şi cine nu.

De-abia ne aştept viitorul! N-am nici cea mai mică îndoială că va fi mai puţin decât ne-am dorit să fie. Vara asta ne-a schimbat toamna cum nici măcar nu ne-am fi putut imagina. Cine ştie câte, dar mai ales CÂŢI ni se vor mai schimba până în Vara Viitoare. Şi după ea.

Thursday, August 30, 2012

Ai uitat că eu nu uit?

Unde se îngroapă tot ce a murit în noi?

Unde se îngroapă tot ce a murit în noi? Dacă tot înăuntrul nostru... atunci înţeleg tot dezastrul pe care-l ascundem sub piele. Morţii cu morţii şi vii cu vii. Aşa ar trebui să fie. Nu putem amesteca cele două lumi fără să suportăm consecinţele.

Wednesday, August 22, 2012

Vara lui 2012

Vara lui 2012 va fi cu siguranţă o vară pe care nu o să o uit prea uşor. N-am făcut lucruri măreţe, de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, n-am făcut mai nimic din ce plănuisem iniţial să fac. Nici de călătorit, n-am călătorit, dar cu toate astea, vara lui 2012 se află în top 2 3. Și asta totul datorită oamenilor. Nu ştiu cum se face, dar am mare noroc la oameni: dau numai peste oameni frumoşi! Și asta fără ca măcar să-i caut. 
Și acum... când unii se întorc la casele lor, iar ceilalţi (inclusiv eu) vor pleca cât de curând la facultate... Nu-mi rămâne decât să le mulţumesc tuturor celor care, fără ca măcar să facă din asta un scop, mi-au făcut vara cum nu se putea mai frumoasă! Și cu speranţa în suflet că ne vom revedea şi vara viitoare, la fel de frumoşi, la fel de veseli, la fel de oameni... nu-mi rămâne decât să vă spun că... începusem să uit cât de frumos poate fi uneori să-ţi fie dor!

Tuesday, August 21, 2012

A ruginit şi timpul de când nu te-am mai văzut. îţi dai seama? 
NU MĂ MULŢUMESC CU MAI PUŢIN DECÂT TOT!

Thursday, August 9, 2012

I'm not quite myself today


Kiss Quick, I've got a line out the door
Who all think they can save me.
One by one they lay the world at my feet,
One by one they drive me crazy.

Shut your mouth,
Pull me out, before this all goes gray.
One by one they lay the world at my feet.
One by one they go away.

Friday, August 3, 2012

Nu-ştiu-cui

Știu că dau bătăi de cap, dar îmi place să cred pot da şi bătăi de inimă. În plus.

Simplul gând că aş fi putut avea o altă viaţă decât cea pe care o am acum, mă îngrozeşte. 

De-acum încolo când o să strănut, să nu-mi uraţi noroc şi nici sănătate. Uraţi-mi fericire! Eu o să vă urez mereu dragoste.

Îmi caut liniştea şi o strig pe toate străzile. Dar liniştea nu se strigă şi nici nu se tace. Liniştea se şopteşte. Încă nu am învăţat asta. 

Nu pot să mă las în pace!

Mi-a fost mult timp frică de întuneric. Încă îmi e. Trebuie mereu să văd. Să ştiu. Să ştiu!! Abia azi mi-am dat seama că pe întuneric n-ai cum să mai vezi monştrii, dar în schimb poţi vedea licuricii.

Wednesday, August 1, 2012

Ce faci când ţi-e dor de tine?

Când ţi-e dor de cineva îl suni sau îi faci o vizită. Uneori îi scrii chiar şi o scrisoare. Dar când ţi-e dor de tine, ce faci? Când ţi-e dor de trăirile de atunci, de sufletul de atunci, de cum obişnuiau să fii şi să fie, ce faci? Maşina timpului nu s-a construit încă, aşa că poate ar fi cazul să înţelegi că atunci e doar un atunci nu şi un acum. Şi să faci în aşa fel încât ca şi Acum-ul ăsta să conteze când te vei uita în urmă. Să nu-ţi pierzi timpul cu fantomele tale. Ci să le îndrepţi către lumină.

Tuesday, July 31, 2012

Azi a fost o zi de toamnă. Și tot azi... s-au întâmplat multe prime dăţi.

Monday, July 30, 2012

O altfel de corabie

Dac-ar fi existat un sărut
ar fi fost cu siguranţă Sărutul
pe care ţi l-ai fi smuls de pe buze
şi l-ai fi închis imediat
într-o sticlă de vin goală
pe care ai fi aşezat-o apoi
orizontal
pe o etajeră
să te-ntrebe toată lumea
cum de a-ncăput un asemenea sărut
într-o sticlă atât de mică,
dar mai ales,
de unde şi-ar putea cumpăra şi ei una.

Despre Acum

Asta e frumos la momente! Că nu pot fi furate. Singura cale prin care le poţi pierde e să le uiţi. Iar eeeeu nu uit pentru căăă eu iubesc cu fiecare celulă, cu fiecare părticică din piele şi fiecare muşchi care mă doare de la atâta dansat... Îmi iubesc la nebunie viaţa! Și oamenii din ea! De fapt asta iubesc cel mai mult la viaţa mea! Vara asta e a mea! Și e cea mai frumoasă de până acum! Și nu poate să-mi fure nimeni asta! Și nu e nimeni în toată lumea asta care ar putea face în aşa fel încât mâine să nu zâmbesc!
Și-acum am vorbit prea mult... Dans?

Friday, July 27, 2012

For now, I like not knowing.

Nu m-am pierdut cu adevărat niciodată. Poate n-am ştiut întotdeauna unde sunt şi cu siguranţă n-am ştiut tot timpul dacă cel de lângă mine e Om sau a rămas doar o fantomă, dar am ştiut de la bun început unde trebuie, dar mai important, unde vreau să ajung. Și asta contează cel mai mult. Nu mi-am pierdut nicio secundă viitorul. Nu am greşit. Doar am crezut că aproape iubesc. Și-am rupt de la mine ca să-l fac pe celălalt întreg. Am vorbit ca să umplu tăceri. Și-am scris în speranţa că or să-şi găsească cuvintele în propoziţiile mele. Și după toate astea, după toate amprentele care au rămas pe corpul meu, după toate picioarele desculţe care mi-au călcat - mai cu grijă, mai cu nu - sufletul, mă simt neatinsă. Și aştept ca Totul să înceapă!

Thursday, July 26, 2012

I WILL NEVER FORGET THAT NIGHT


Trecem prea uşor peste momentele care ne-au făcut fericiţi. Momente şi nu perioade - fracţiunile alea de viaţă desprinse parcă din filme în care tot ce mai lipseşte e muzica de fundal. Uneori, cu puţin noroc, s-ar putea chiar să-ţi dansezi viaţa pe melodia ta preferată. Toate momentele astea, odată trăite, se uită. Ne mai amintim uneori de ele, aşa... dimineaţa la o cafea când nu mai ştii ce să-i spui celui din faţa ta sau cum să-l priveşti în ochi. Cu privirea în cafea vei spune "băi, mai ştii ce mişto era când...", cafeaua o să tacă, dar cel din faţa ta cel mai probabil o să-ţi spună "daa, chiar era! ce chestie, am şi uitat de asta". Credem că orice băutură e interesată să ne asculte amintirile de când eram fericiţi. Altfel nu-mi explic de ce de fiecare dată privim în jos în locul ochilor celui din faţa noastră. Am spus stop. Și mi-am înfăşurat strâns sufletul în toate momentele care m-au făcut să zâmbesc şi să simt că, cel puţin preţ de câteva minute, am avut totul. De mână, în braţe sau departe, nu mai conta. Îl aveam. 

Eu nu am doar un atunci care mă face să zâmbesc.

Sunday, July 15, 2012

Izabel

În mintea mea
ai început să exişti de la zero.
Îmi povestea despre tine,
eu luam cuvintele cărămidă cu cărămidă
şi încercam să te construiesc... 
să te cunosc
aproape că speram să te şi ating
să-ţi întind mâna şi să-ţi spun
"bună, sunt anca!"
iar tu mi-ai fi spus "ştiu,
semeni cu el."

Ai rămas.
Vocea şi privirea cu care îmi povestea despre tine
erau acoperite de praf
pentru că nu le mai folosise niciodată până atunci.

Probabil...
asta ţi-aş spune
dac-aş avea vreodată ocazia
să te întâlnesc.
Prea multe opţiuni înseamnă prea multe drumuri greşite. De ce drumul cel bun e doar unul?

Sunday, July 8, 2012

Măcar să ne prindă sfârşitul bete ca să râdem de el.

Sunday, June 24, 2012

Noaptea de sânziene


Ok. Am făcut în cele din urmă rost aseară de busuioc... DAR AM UITAT SĂ-L PUN SUB PERNĂ. Cum e posibiiil? Pe de o parte mă bucur c-a fost aşa... Nu de alta, dar am visat la un moment dat un necunoscut care a plecat sa lucreze pe post de clovn. Iar cine mă cunoaşte ştie că nu suport deloooc clovnii (cu o singură excepţie).

- Mam, ai nişte busuioc?
- Da, din ăla uscat. de ce?
- E noaptea de sânziene.
- Aaaa. să-mi pun şi eu??
- Te spun lui tata!


Ieri m-am întors acasă şi-am adus ploaia cu mine. 

Tuesday, June 19, 2012

Bulletproof heart

Ca atunci
când te uiţi la un film
pentru a doua oară
şi speri la un alt final -

aşa mi se mai întâmplă uneori
să mă gândesc la tine.

Sunday, June 17, 2012

Toţi avem o constelaţie pe piele / zmeul

Unisem cu pix albastru
toate aluniţele tale
şi viitorul căpătase în sfârşit
formă:
aveam să continuăm a fi
la infinitiv
mult după sfârşitul lumii 
şi ultima gură de aer
luată pe datorie
şi dată mecanic pe gât.
Am fi învăţat atunci să respirăm apă
şi peşti şi păsări de mare,
iar cuvintele noastre,
cu aripi şi solzi,
s-ar fi împrăştiat 
şi înmulţit
la fiecare ploaie.

Dar...
ca şi în cazul cărţilor,
cafelei şi frunzelor de ceai,
nici ghicitul în piele
nu mai e ce-a fost odată:
iată-ne în viaţă!
respirând aer laolaltă cu restul oamenilor,
sădind tăceri
şi învăţând trăitul unul fără altul.

Friday, June 15, 2012

Te-am visaaaaaat!! Erai IDENTIC! Până ce și hanoracul și cămașa în carouri erau la fel. Eram în București și nu-ți plăcea muzica pe care o ascultam. Cred c-așa ar fi fost și în realitate. Am fost întotdeauna diferiți. Cât timp a trecut? 5 ani? Mulțumesc că mi-ai amintit, fără să vrei, de una din cele mai frumoase veri pe care le-am avut. Deși știu că nu ai cum să vezi asta. Sunt 2 ani de când te-am văzut ultima dată. Ne-am spus pe curând.

Wednesday, June 13, 2012

Atac de cord

Urcă-ți cuvintele într-o barcă de hârtie
și lasă-le să navigheze pe sânge.
Nu uita de hartă!
Asta e singura cale
prin care-mi mai pot ajunge la inimă.

Noi

Am fost
un scurt-metraj de oscar.
Hai să rămânem așa!

Ca Manole

Zidim la temelia noastră
alți oameni
de parcă ne-am dărâma
dac-ar trebui să locuim 
singuri
sub piele.

Sunday, June 10, 2012

Amândurora

Lăsați morții să doarmă
și nu-i mai dezgropați -
trezirea din uitare
poate fi fatală.

Distanța e doar aer

Aș fi fost toată un plămân de nefumător
aș fi respirat cu amândouă mâinile
cu fiecare celulă și fir de păr
aș fi dezrădăcinat toate pădurile dintre noi
aș fi înțepat cu un ac fiecare balon
și fiecare trup pe care l-aș fi bănuit
că ascunde măcar o fărâmă de aer -

toate astea cu pofta și foamea
pe care numai un om flămând de un altul
le poate avea.

Dar distanța nu e doar aer.
Distanța e și tăcere,
orgoliu
și uitare,
iar eu n-am cum să lupt cu atâția monștri
și să rămân întreagă.

Nimeni nu ne iubește pe jumătăți.
Nimeni nu ne iubește nici întregi,
dar asta e altă poveste.

Thursday, June 7, 2012

Văru-miu de opt ani intră în viteză în casă de la joacă şi mă-ntreabă foarte entuziasmat: "chiar, cum a fost trecutul tău?" Răspunsul meu a fost: "poftim?"

Wednesday, June 6, 2012

Codul bunelor maniere I

Intră încălţat,
dar nu-ţi lăsa sufletul la intrare.

Titlul e în renovare

Viaţa doar cu mine însămi
ar fi insuportabilă.
să ascult doar bătăile inimii mele -
asta da picătura chinezească.

Recalling dreams

"Caut omul care în fiecare seară îmi trăieşte visele
fără pic de remuşcare.
Are două mâini, două picioare,
numărul de organe îmi este momentan necunoscut
nu ştiu dacă este bun sau rău,
presupun că e un om ca oricare altul
care plânge, râde şi uneori habar n-are cine e.
DAR m-am săturat ca în fiecare seară,
de pe marginea pleoapei stângi,
cu picioarele în gol,
să-l privesc trăindu-şi senin viaţa
de parcă locul lui ar fi fost dintotdeauna
în mintea mea",
am scris în ziar.

A doua zi am aflat
că e căutat de mai multe femei
pentru aceeaşi infracţiune
care se pedepseşte cu realitatea.

This beautiful world should never come to an end

Am intrat în cameră
şi m-a lovit sentimentul ăla de familiaritate insuportabilă
care mă scoate din minţi,
îmi erodează oasele şi tot ce mai am pe dinăuntru dar am uitat,
babele şi sfinxul sunt mici
pe lângă ce sculpturi ascund sub piele.

M-am oprit în pragul uşii
nu-mi doream decât să respir,
dar aerul ăsta-l respirasem deja cu luni în urmă
când eram omul de care prefer să nu-mi amintesc.

Am ieşit pe geam să iau o gură de acum
am numărat până la zece
am zis alfabetul în gând
şi alte lucruri stupide pe care le fac oamenii să se calmeze
în loc să se dea cu capul de pereţi
sau să greşească de dragul durerii
aşa cum obişnuiam să testez
cât de elastic mi-e sufletul
înfăşurându-l în jurul celor pe care aproape i-am iubit.

Încetul cu încetul
m-am întors înapoi
în 6 iunie 2012,
ciudat cum călătorii în timp
trăiesc în noi.

Tuesday, June 5, 2012

This beautiful world should never come to an end

Din când în când, avem înţelepciunea de a face un pas înapoi şi de a ne privi pe noi înşine (şi viaţa noastră în general) în ansamblu. Nu pe bucăţi, nu pe zile şi nici în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor oameni. Și, din când în când, am fost îndeajuns de luminaţi încât să ne dăm seama c-avem norocul să trăim o viaţă superbă! Nici pe departe perfectă, dar din cale afară de frumoasă! Aşa cum mi-am dat seama (în ultima vreme) c-a fost şi e viaţa mea. După multe luni de căutare, m-am găsit în sfârşit. Și n-am de gând să-mi dau drumul la mână prea curând.

Wednesday, May 30, 2012

Rochii de mireasă din perdele II

Aveam şaişpe ani
părul până la umeri 
şi-o poftă nebună să nu cresc
să nu cresc 
pentru c-atunci
fericirii îi vor creşte mâini şi picioare
iar mie-mi va fi greu să o recunosc
în lumea asta-n care toţi umblăm încălţaţi
şi cu mâinile în buzunare.

*

Am îngropat în glumă seminţe sărate de floarea soarelui
şi-n anul următor
chiar în locul ăla
crescuse o floare mai înaltă ca noi.
ASTA era definiţia minunii.

Nouă, celor care am fost

Terapie

Îmi tastez toate fricile
cu virgulă-ntre ele
şi-apoi apăs delete.

Tuesday, May 29, 2012

Aseară am visat că ai murit

O femeie roşcată plănuia să te omoare, iar eu încercam să te avertizez. În timp ce-ţi explicam întreaga situaţie am început să plâng şi ţi-am spus, pentru prima dată după ani întregi, că te iubesc. Nu pe un bileţel, nu printr-un sms. Drept în faţă. Apoi am început să-mi fac bagajele să mă duc să dorm la diana până aveau să se calmeze apele, iar tu te-ai dus jos să-ţi împachetezi lucrurile. La un moment dat a intrat mama în cameră. Avea într-o mână geanta iar în cealaltă o plasă cu sticle de apă minerală. Nu ştiu dacă erau goale sau pline. S-a oprit în pragul uşii şi-a început să vorbească. "Anca" a fost singurul cuvânt pe care l-am înţeles. În rest... cuvinte din care n-am înţeles nimic. Era lipsită de orice expresie - asta m-a speriat cel mai tare la ea. Dar pe măsură ce vorbea i-a apărut o lacrimă în colţul ochiului drept. Și-atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat. 
M-am trezit INSTANT cu o senzaţie pe care nu am simţit-o niciodată. N-am simţit în viaţa mea atâta gol şi-atâta frică. Eram paralizată de frică. Am stat câteva secunde în pat până m-am dumirit c-a fost doar un vis. Îmi tremurau picioarele. M-am ridicat din pat şi simţeam că în loc de podea păşesc în gol. M-am dus la parter şi nu era nimeni. Copiii dormeau, iar mătuşă-mea plecase să-l ducă pe văru-miu la şcoală. M-am simţit şi mai rău. Am mai stat câteva secunde pe canapea după care n-am mai rezistat şi-am pus mâna pe telefon. Tremuram toată. De atâta frică, în momentul în care mama a spus "alo" mi s-a părut că plânge. M-am panicat şi mai tare. Nu eram în stare să spun nimic, mama începuse să-mi vorbească despre cum acolo plouă neîncetat de o săptămână. I-am zis că aici a fost senin. După voce şi-a dat seama din start că ceva e în neregulă cu mine. I-am spus doar c-am visat (pentru nu ştiu câta oară) că ai murit. Dar de data asta a fost altfel. A fost mai rău. Mi-a spus să stau liniştită, că eşti bine şi să te sun după ora 9 dacă vreau să vorbesc cu tine. E 7 seara şi încă nu te-am sunat, deşi în ultima vreme am făcut un adevărat ritual din a ne povesti unul altuia visele. N-o să uit niciodată coincidenţa aia... când eu te-am visat pe tine şi chiar în seara aia ţi-ai visat şi tu tatăl. Am spus că există o conexiune între noi. 
Când eram mică, pe la vreo şapte ani, reparai ceva la casă. Erai suit pe o scară şi m-ai rugat să ţin de ea ca să nu se mişte. Întotdeauna aveam impresia că n-o s-o ţin îndeajuns de bine şi c-o să cazi de pe ea. Din când în când, ce-i drept mai rar acum, te visez căzând de pe scară din cauza mea. O fi şi frica un soi de frig... intră în oase.

Gata. Te sun să-ţi spun că te iubesc. 
Încetează să-mi mori! n-o mai face nici măcar în vise!
Chiar dacă mama spune mereu că-n felul ăsta-ţi moare moartea.

Thursday, May 24, 2012

Cum comunicăm

Tragem fermoarul de la piept. Afundăm uşor mâinile să ne murdărim de puţin suflet. Apoi călcăm tastele cu vârful degetelor. Dar partea cea mai importantă nu ajunge, mă, pe ecranul celuilalt. Rămâne pe tastatură. Nu-i de mirare că nimeni nu mai înţelege nimic.

If I Had $1000000


 
 
Din seria melodiilor pe care tata le fredona mereu când eram mică.

Sunday, May 20, 2012

Copilăria mea

Am mai scris despre asta aici: rochii de mireasă din perdea

Andreea e verişoara mea cea mai apropiată de mine ca vârstă. E mai mică decât mine cu un an şi dac-ar fi să mă întrebe cineva de cât timp ne ştim... n-aş ştii să răspund. Cele mai îndepărtate amintiri legate de copilăria mea la ţară o includ şi pe ea. N-a existat vară acolo fără ea. Am fost prietene bune dintotdeauna şi n-am stat niciodată certate mai mult de o juma' de oră, o oră. 
Scriu asta acum pentru că mi s-a făcut un dor de nedescris faţă de perioada de atunci. Pentru că am avut o copilărie groazavă din care am rămas cu o mulţime de amintiri frumoase şi haioase. Prima care-mi vine în minte acum e cea legată de furatul de cireşe când, ca să nu ne prindă, am luat-o la fugă atât de repede încât mi-am prins piciorul într-o băltoacă plină de noroi şi nu mai puteam să-l scot. A trebuit să-mi las papucul acolo şi să alerg desculţă. Altă dată ne jucam de-a baba oarba lângă un râu, iar ruxi, legată la ochi, nu ne-a crezut când i-am strigat "nu în dreapta! nu în dreapta!" şi-a intrat fix în el. Si ea şi-a pierdut atunci papucul.
În clasa a IV-a primisem cadou de ziua mea de la ai mei un joc de Monopoly. Ţin minte că l-am luat cu mine la ţară şi la un moment dat inventaserăm un joc cum că eram mari, şi-aveam copii, iar soţii noştri erau plecaţi în străinătate şi ne trimiteau bani pe care îi scoteam din scorbura unui copac pe post de bancomat. După care mergeam prin grădină şi rupeam fel si fel de frunze şi iarbă - făceam cumpărături. Ziua până pe la ora 16 ne jucam la ea în curte, iar mai pe seară ieşeam "pe drum" unde ne adunam în jur de 20 de copii. De toate vârstele, de toate naţiile. Nu conta care e român, care e ungur, care e ţigan. Ne jucam flori, fete şi băieţi, următoarea carte, adevăr sau provocare şi de-a v-aţi ascunselea, joc pentru care eu şi vară-mea veneam mereu îmbrăcate în verde ca să ne camuflăm cu tufişurile după care ne ascundeam de cele mai multe ori.
Când ploua şi nu puteam ieşi la joacă stăteam în casă şi ne jucam ore în şir macao pe puncte. Aveam un caiet special pentru jocul ăsta. Nu ne plictiseam niciodată. Întotdeauna era ceva de făcut, ceva de povestit. De multe ori vorbeam despre cum ea va fi domnişoară de onoare la nunta mea (pentru că eu eram mai mare, eu aveam deci, să mă căsătoresc prima), iar apoi voi fi şi eu domnişoară de onoare la nunta ei.
Ne dădeam cu rândul în leagănul din curtea ei şi la un moment dat chiar improvizaserăm un balansoar dintr-o buturugă şi o scândură. Dacă ziua era prea cald, stăteam pe pătură sub salcia pletoasă din curtea ei care ajunsese cu crengile până la pământ. Râdeam ore în şir de poreclele pe care mamele noastre ni le dădeau şi de-abia aşteptam să vină bâlciul ca să ne dăm "în lanţuri". Făceam concursuri de care scrie mai frumos, iar o bună perioadă de timp eram de-a dreptul obsedate să ne jucăm "popice" cu vreo 20 de bidoane de 2 litri şi o minge de tenis. Ţin minte că odată am găsit printre jucăriile ei o baghetă magică cu sailor moon, iar ea mi-a promis că mi-o dă de tot, doar ca peste cinci minute să mi-o ceară înapoi. Doamne, ce supărare a fost atunci!
Dormeam mereu împreună şi seara ne uitam la desene animate după care stăteam pe întuneric şi povesteam despre ziua care tocmai trecuse. Din când în când aprindeam lanterna, o îndreptam spre perete şi făceam fel şi fel de animăluţe din degetele noastre.
pe scurt... Eram de nedespărţit şi pot să spun că eram mai degrabă ca două surori.

A trecut mult timp de-atunci. Şi multe s-au schimbat. Cel puţin relaţiile dintre oamenii care-n copilărie împărţeau dulciurile şi jucăriile unii cu alţii.
Un lucru a rămas totuşi la fel. ANCA + EDI şi ANDREEA + RĂZVAN, scris pe stradă chiar în dreptul staţiei de maxi taxi. Ţin minte şi-acum cât am încercat cu vara-mea să ştergem, fără succes însă - spre bucuria băieţilor. Acum mă bucur c-a fost aşa. Pentru că-mi aminteşte de perioada în care lucrurile erau mult mai simple, iar noi mult mai întregi.
Ciudat cum atunci când eşti mic... totul pare mult mai clar. 

Saturday, May 19, 2012

Vis IV (de după-amiază)

Eram toţi cei de la A2 într-o sală de curs unde studiam o nouă limbă: o combinaţie între română şi portugheză, de genul: 5 cuvinte în română, unul în portugheză. Dintre toţi 25 câţi suntem, o singură colegă ştia să citească în limba asta. Mă plictiseam teribil, iar proful spunea că vom fi nevoiţi să studiem limba asta şi în anul II. Mă gândeam deja la restanţa pe care o să o am. La un moment dat m-am ridicat de pe scaun şi m-am dus în partea opusă a încăperii. Acolo era proful de la badminton care de-ndată ce m-a văzut m-a luat de braţ şi mi-a spus că facem pereche la nu ştiu ce joc. Pe podea erau trase fel şi fel de linii cu creta, linii după care trebuia să ne ghidăm. Mai mult nu-mi amintesc. Știu doar că primele două runde le-am câştigat, iar apoi am pierdut într-una din cauza mea. În timp ce jucam jocul ăsta, îi auzeam pe ceilalţi cum spuneau că o colegă de-a noastră are o fetiţă de un an, iar cum altă colegă urmează sa se căsătorească cu un tip pe nume Laurenţiu. Când am obosit m-am întors înapoi în bancă. Proful încă vorbea. În momentul în care m-am aşezat mi-am dat seama că sunt încălţată cu adidaşii unui coleg. I-am propus să facem schimb înapoi. Tot ce-mi mai amintesc e încheierea. Eram cu colegii mei undeva... pe o autostrada înconjurată de pădure, mergeam doi câte doi habar nu am unde.

E a doua oară, de când sunt aici, când mă visez în Bucureşti. Pe lângă toate celelalte lucruri, mi-a dat şi visul ăsta senzaţia aia... de apartenenţă.