Monday, February 28, 2011

One last note


Photo by Nguyen Minh on Unsplash

Nu am nevoie de tine să merg mai departe. Doar îmi doream să am. Şi asta mă doare cel mai tare. Că pot fără tine. Mai sceptică. Mai obosită. Mai închisă. Cu capul în pământ. Cu braţele încleştate. Şi picioarele grele. Dar pot.

Şi uite aşa, s-a mai încheiat un capitol.

I refused to get over you because I thought you weren't over me. But you were.

Sunday, February 27, 2011

Requiem for our dream



Iubitule, visul nostru a murit,
ce facem cu el acum?
În testament scrie că nu vrea
să fie îngropat sau incinerat
şi aruncat în mare,
nu de alta, dar e prea clişeic.

Eu zic să-l criogenăm,
cine ştie, poate în viitor,
când vom avea sufletele mai avansate,
îl vom putea aduce la viaţă
şi-l vom trăi iar,
fără perfuzii sau aparate
de data asta.

Dacă nu noi,
atunci oricare alţi doi
care vor şti că iubirea
e mai mult decât
o bancă într-un parc
şi o poveste spusă înainte de culcare.


The things we said and did have left permanent scars.

Eu nu am nevoie de tocuri să ajung la stele



Eu nu am nevoie de tocuri
să ajung la stele
pentru că se coboară ele
de bună voie,
să privească mai îndeaproape
cerul din ochii mei
care a devenit faimos
de când stelele lui mor
în fiecare noapte
la aceeaşi oră
şi pernă.

Le-am auzit spunând cu invidie:
"sunt false cu siguranţă,
probabil funcţionează
pe suflet de baterii,
altfel cum ar putea
să moară de atâtea ori?"

M-am prefăcut că nu le-am auzit,
în fond n-ar fi înţeles vreodată
că stelele mele se prăbuşesc
din prea mult suflet de apă
sărată.


Don't break hearts and try to shake hands.

Saturday, February 26, 2011

Conversaţii



De fiecare dată când ne întâlnim
vorbim despre vreme
până când ne ghiceşte numele
ca să se oprească din sughiţat.

Vorbim despre cum plouă mai mult
pe acoperişurile caselor noastre,
despre cum am văzut acelaşi
număr de curcubeie,
dar tu vedeai culorile reci
şi eu mereu pe cele calde,
despre câte asfinţituri am ratat
din cauză că ne făceam valizele
ca în următoarea zi să putem pleca
de-ndată ce răsărea punctual soarele
la aceeaşi fereastră de ieri.

Și
 de fiecare dată când ne întâlnim
vorbim despre vreme
de parcă nu ne-am învelit niciodată
unul cu altul
când era prea rece.

De parcă nu ne-am sărutat niciodată.


It hurts but it may be the only way.

Ana I



Ana, ştii, dintotdeauna am crezut că ai gust de soare. Dar nu ţi-am spus-o niciodată. Am zis că e mai bine să aştept până voi muşca din amândoi ca să nu crezi că te mint.

- La ce te gândeşti?
- La soare...
- Şi?
- Şi el habar nu are că cineva, la milioane kilometri distanţă, se gândeşte la el.


It was more than goodbye. When I looked into your eyes, you weren't even there.

Friday, February 25, 2011

Baby, I cannot say if it is our love or the day that's ending.

- Bine. dovedeşte-mi că mă înşel. Uită-te în ochii mei şi spune-i numele fără să zâmbeşti.
Și ea a zâmbit.

"M-am băgat în asta fără să vreau... Știi... Și simt că îl am peste tot, că mi-a intrat pe sub haine, prin pantofi şi curând o să mă astupe cu totul şi... Ana, o să mă doară rău..." 
(24 septembrie 2010)

Atunci când eram mică mă gândeam că la 18 ani o să fiu un om mare. Mă imaginam înaltă, cu părul foarte lung şi manichiură franţuzească. Acum că am 18 ani, mă simt mică. Mult prea mică. Și nu sunt deloc cum credeam că o să fiu... Dar nu-mi pare rău.

Thursday, February 24, 2011

Reclamă la viaţă


Photo by Yoann Boyer on Unsplash

Totul a început din cauză că mureau prea mulţi oameni, prea tineri, prea grăbiţi
şi nu mai era loc în rai. Dumnezeu angajase nişte zidari care să-i construiască câteva camere, câteva holuri şi o mansardă, dar avea totuşi nevoie de timp. Aşa că a filmat o reclamă la viaţă, sperând că oamenii nu se vor mai omorî. Cel puţin pentru o vreme.

Ana, vreau să te întreb, cu cât te-a plătit Dumnezeu să joci în reclama asta? Am auzit tot felul de bârfe. Unii spun că ţi-a rezervat un loc în rai lângă mare. Alţii au zis că ţi-a iertat toate păcatele pe care le-ai făcut sau le vei face. Dar Ana, eu ştiu că Dumnezeu nu te-a plătit cu nimic. De fapt, tu l-ai plătit pe el să te lase să joci în reclama vieţii frumoase care e mereu difuzată la televizor.

Şi acum toţi încearcă să fie ca tine. O Ana tânără, frumoasă, cu dinţii drepţi, părul perfect şi unghiile mereu îngrijite. O Ana care nu a pierdut vreodată pe cineva drag şi o Ana care nu cunoaşte cuvintele "adio", "moarte" sau "minciună". O Ana care are o singură faţă şi un singur suflet din care nu-i lipsesc bucăţi sau şuruburi. O Ana care nu pierde niciun asfinţit şi o Ana care nu se teme să îmbătrânească. Din contră, se gândeşte la zilele alea cu zâmbetul pe buze ştiind că va fi o bătrânică simpatică şi poate puţin senilă. O Ana care totuşi plânge uneori, doar e şi ea om... Dar plânge doar de fericire. Şi toţi cred că eşti fericită, aşa pari a fi în cele două minute şi şase secunde. Dar eşti? Eu cred că eşti mai nefericită decât noi. Altfel de ce ai acceptat să trăieşti pentru câteva secunde viaţa pe care ştii că n-o vei avea vreodată?

Te-am văzut ieri, Ana. Te plimbai singură prin parc. Toţi oamenii te arătau cu degetul numindu-te "cel mai fericit om în viaţă". Habar nu au cât s-au înşelat... Doar noi două ştim. Ştim că ieri nu te-ai sinucis din prea multă fericire, aşa cum spune toată lumea. Sper doar că zidarii au avut timp să ridice măcar o cameră. Să ai unde să stai. Să nu rămâi la poartă până vin şi restul.

Restul oamenilor care nu se vor omorî nici azi, nici mâine, pentru că tu, Ana, tu le-ai arătat că viaţa poate să fie frumoasă.


But all will pass, will end too fast, you know.

Wednesday, February 23, 2011

Îngerii păzitori sunt în grevă



N-ai auzit? Au intrat de ieri îngerii păzitori în grevă,
de-aia mor atâţia oameni azi
că nu mai e nimeni să-i împingă
din mijlocul străzii
să nu se lovească
de autobuze sau suflete greşite
atunci când aleargă
după taxiurile galbene
şi oamenii din ele.

N-ai auzit? Se întorc de mâine îngerii păzitori
la locul de muncă cu normă întreagă
pentru că le-a dat Dumnezeu
aripi şi pantofi mai frumoşi.
Sper doar să nu fim noi cei care
trebuie să-i împingem
când vor alerga după autobuze
să se admire în geamurile lor.


Dacă i-aş fi văzut mi-aş fi zis în sinea mea "ăştia doi or să rămână împreună pentru totdeauna". Mai bine că nu i-am văzut. În a şasea zi s-au despărţit.

Tuesday, February 22, 2011

Corpuri pereche



Era uşor să iubesc cuburi
până te-am întâlnit pe tine
pentru că ai fost diferit
în toate perimetrele posibile,
aveai mai mult de şase feţe,
dar pe oricare te-aş fi sărutat
simţeam aceleaşi buze,
aceleaşi muchii inegale
şi suflet fără diagonale
cu un volum prea mic
să-l umpli de mine,
şi arie prea mare
să te pot păstra în trusa de geometrie
cu care aveam să-mi măsor
întreaga viaţă
de la un plan la altul.

Dar nu-i nimic,
poate cubul nu este
corpul meu pereche,
mai bine îmi iau compasul
şi mă apuc să desenez
o sferă îndeajuns de mare
încât să încap fără
să mă zgârii de aer
şi raze,
dar suficient de mică
s-o pot ţine închisă
în pumn,
să mă înţepe uneori
cu singurul colţ pe care i-l
voi desena,
nu de alta, dar sufletul meu
are nevoie şi de durere
din când în când.


And I would have stayed up with you all night
had I known how to save a life...

Monday, February 21, 2011

Cu sufletele spate-n spate


Photo by Ivan Jevtic on Unsplash

Sufletul meu stă cuminte
în spatele ochiului stâng,
e prea timid să-ţi spună
ce simte,
aşa că se mulţumeşte
să privească dragostea altora
prin geamul ăsta maro,
pe care îl spăl în fiecare zi
doar cu apă sărată.

Sufletul tău e prea leneş
să mai simtă ceva,
vrea doar să se odihnească
în talpa piciorului drept,
e foarte obosit de la cât
s-a chinuit să mă iubească,
dar eu am ştiut mereu că n-o reuşească,
în fond, cine-ar putea iubi o fată

cu ochi căprui ca ai mei?

Saturday, February 19, 2011

Litere de nepronunţat



A se trezeşte pe la prânz,
îşi pune visele în cutii
ca să le termine de visat
în următoarea noapte,
apoi se duce la baie
să îşi dea jos ridurile zilei de ieri
şi să se spele pe dinţi
să scape şi de gustul ei.

În restul zilei se plimbă pe străzi,
mai ia un mic dejun,
se mai îndrăgosteşte de o literă,
mai calcă într-un cuvânt,
mai pierde o virgulă
şi pe ea din când în când,
ca să se găsească apoi
la cine ştie ce colţ de stradă.

Seara când ajunge acasă începe să numere
prin alfabetul şi patul câtor litere
mai trebuie să treacă până îl va cunoaşte pe X,
cu care ştie că va fi fericită
şi va număra fluturi până vor adormi
ca să înceapă în fiecare noapte alt vis.

Se opreşte din adunat după miezul nopţii:
"până termin să mă îndrăgostesc de C
se vor inventa alte şi alte litere...
De ce trebuia să fii la sfârşitul alfabetului?
Dacă nu ne va ajunge întregul abecedar să ne întâlnim?
Și dacă totuşi ne vom vedea la pagina potrivită,
ne vom săruta la citatul preferat,
dar împreună vom fi doar o silabă
oarecare?"

How long before you save me, baby?

O zi de sâmbătă

1. How long before you save me, baby?

2. 
Astăzi erau doar nişte pahare de cafea goale pe banca aia. Poate unii şi-au încălzit puţin sufletul şi mâinile până să se despartă. Nu ca noi.

3. Dialog:
- Ce-i cu tine?
- Nimic.
- Haide, te cunosc ca în palmă, doar eşti copilul meu.
- Eh...
- Te-ai certat cu tata?
- Nu.
- Atunci?
- Nu ştiu.
- Ai aşa... o stare proastă ?
- Da.
- Păi, de ce?
- Nu ştiu, nu mă simt bine.
- Cum aşa? Ce te doare?
- Aici mă refer. Nu mă simt bine aici. Nu e "acasă", înţelegi? E locul în care vin să dorm şi să mănânc, dar nu e "acasă". Nu mă simt bine aici...
- Hai, măi... Ce-ţi veni? Uite, diseară ne jucăm remi, bem ciocolată caldă şi ne uităm la un film, vrei? Poate aşa o să te simţi puţin mai ca "acasă", ce zici?
- Da, poate...
Asta nu se rezolvă cu un joc de remi, cu o ciocolată caldă sau cu un film, mama. Dar ce rost avea să-ţi spun? Oricum ştii deja. Nici pentru tine locul ăsta nu e "acasă". Nici tu nu eşti fericită aici. Nimeni din casa asta nu e.

4. "Dacă aş fi un gest? Nu ştiu... Probabil aş fi genul ăla de îmbrăţişare din care vrei să te desprinzi, dar nu poţi pentru că e prea strânsă", i-am spus.

5. Insanity - doing the same thing over and over again and expecting different results.

6. Cred că o să mă salvez de una singură până vii tu.

Thursday, February 17, 2011

Monologul ploii

Ai venit şi tu în sfârşit! Ce ţi-a luat atât? De şase ori ţi-am bătut în geam. N-ai văzut c-a anunţat şi la televizor că vin? În fine... Lasă asta. Zi-mi mai bine, de ce ai ieşit cu umbrela asta galbenă? N-am vorbit noi mereu de la egal la egal? Hai, fă-mi pe plac şi închide-o. Măcar de era albastră, nu de alta dar galbenul îmi aminteşte de Soare. Şi ştii şi tu prea bine că nu ne înţelegem. Şi acum îmi poartă pică pentru că am divorţat. Dar ce? E vina mea că el pleca întotdeauna seara de acasă? Mă săturasem să iau mereu cina singură şi să tremur noaptea de frig şi singurătate. E clar că avea ceva de ascuns de lipsea mereu, nu m-aş fi mirat să aflu că mă înşela cu cine ştie ce stea. Păcat de mine, erau mulţi sori pe lumea asta, aveam de unde alege. Dar l-am ales pe cel mai rece, mai absent şi palid dintre toţi. Cu toate astea… încă îl iubesc. Aşa că îţi dau un sfat, deşi nu mi l-ai cerut. Nu te grăbi. Fereşte-te de bărbaţii care stau lângă tine doar ziua şi de cei care pretind că sunt calzi. De cele mai multe ori au calorifere pe sub haine ca să te păcălească. Şi nu-i alege după felul în care te privesc în ochi sau suflet, ci după cum îşi ascund sau nu mâinile în buzunare, după cum merg privind înainte şi nu înapoi, după cum îţi dau sau nu drumul la mână. Ai răbdare, bine? Haide, zâmbeşte! Aşa… Îmi place rochia ta apropo. E nouă, nu? Te invidiez că îţi permiţi să-ţi cumperi lucruri noi. Eu sunt prea prost plătită pentru slujba asta. După ce că nu am un loc de muncă stabil şi sunt mereu pe drumuri, nici măcar transportul nu mi-e asigurat. Trebuie să alerg să prind norul cu numărul şapte care întotdeauna e aglomerat. Bineînţeles, nu se gândeşte nimeni să-mi cedeze şi mie locul. Of, de-aş lucra doar ziua sau noaptea, să am şi eu timp să dorm, să fac un rebus, să mă uit la un film. Dar nu! Trebuie să lucrez fără oprire. Şi toate ca toate, dar măcar de-aş avea alte ape... Pe cuvânt că n-aş mai cere nimic. Le vărs pe aceleaşi de mii de ani. Şi voi habar nu aveţi. Mă străduiesc de fiecare dată să le spăl şi să le calc, ca să fiţi voi fericiţi. Şi cu toate astea, mi se reproşează de fiecare dată că vă întristez prin vizitele mele. Dar tu nu eşti tristă, nu? Sau cel puţin nu din cauza mea. În fond, eşti la fel ca mine. Diferenţa e că tu lucrezi pentru tine, iar eu pentru restul. Pentru flori, copaci, pentru asfalt şi case. Pentru îndrăgostiţii de o zi pentru care încerc să fiu cât mai frumoasă. Să stau lângă ei şi să îi privesc cum se sărută, sperând că nu se vor despărţi a doua zi. Tu, însă, lucrezi pentru ochii tăi. Munceşti din greu, se vede. Sunt atât de clari încât văd cum sufletul tău se ascunde în spatele lor ca să mă privească. E curios şi sfios. Poate într-o zi, când te vei simţi mai bine, îmi vei face şi mie cunoştinţă cu el. Acum trebuie să plec, nu de alta dar Soarele o să apară în câteva minute şi n-am chef să-l văd. O să-mi reproşeze iar că l-am acuzat pe nedrept de infidelitate. Şi o să se plângă că îi e dor de Curcubeu, copilul nostru. În fine. Te rog, ai grijă de tine şi uită-te la meteo în seara asta. Mi se pare că au anunţat şi mâine... ploaie.

Prima dată iubim din curiozitate


Photo by photo nic on Unsplash

Prima dată iubim din curiozitate,
să vedem dacă ne place sau dacă nu
şi probabil suntem sado-masochişti
pentru că o facem şi a doua oară,
sperând că se va sfârşi altfel,
când de fapt se sfârşeşte la fel,
iubim iar, mai optimist acum
doar a treia oară-i cu noroc
sau cine ştie poate a patra,
şi iubim încă o dată
pentru că ne plictisim
şi altceva nu ştim să facem.

A şasea iubire e şi ultima
nu de alta, dar rămânem fără timp,
şi ne facem valizele pentru cealaltă lume
repetând în gând acelaşi discurs:
"singurul meu păcat e că am iubit cu adevărat
o singură dată".

Wednesday, February 16, 2011

Tragedie într-o strofă



Cineva acolo sus se plictiseşte
de viaţa lui perfectă,
aşa că s-a gândit să se distreze puţin,
m-a pus actriţa principală
într-o piesă de teatru
jucată special pentru el.
Ghinionul meu e că-i plac doar tragediile,
în care protagonistul
e singurul personaj,
restul sunt doar figuranţi în public
care se opresc uneori
să râdă când mi se aşează
încă un cer în spate,
încă un munte,
încă un ocean,
încă un adio
şi să aplaude dezamăgit
de fiecare dată când mă ridic.
Dar nu-i nimic, domnule Cineva,
astăzi îmi dau demisia,
găseşte-ţi alt bufon care să joace
în piesele tale de teatru,
şi dacă ai puţină milă
schimbă scenariul şi dă-i voie să
se sinucidă.

Idilă de şase vise


Photo by Annie Spratt on Unsplash

În seara asta am întâlnire
la ora trei şi patru fluturi cu
un băiat oarecare
pe care l-am întâlnit prima dată
acum cinci vise pe marginea unui cer gol,
unde ne ascundeam amândoi de
noi,
dar ne-am găsit,
aşa c-am luat-o la fugă în pieptul meu
pe strada cu cea mai zgomotoasă
intersecţie de păsări şi sentimente,
am intrat într-un bloc,
am urcat la etajul şase,
mi-am bătut la uşă şi
mi-am deschis.

El se plimba în întregul apartament
ca la el în suflet,
lăuda tapiţeria, podeaua şi tavanul,
îmi spunea că e decorat cu gust
şi dragoste,
în timp ce eu îi mărturiseam că locuiesc singură
din cauză că oamenii sunt prea dezordonaţi,
trântesc prea multe uşi
şi vin cu prea puţine valize.

Am vorbit despre vreme şi despre toamnă,
iar când ne contraziceam că
ploaia este amanta curcubeului
şi nu invers,
m-am trezit.

Am ameninţat soarele cu pumnul,
mi-am lăsat visele pe pernă
şi-am plecat să-mi trăiesc ziua.
Nu înainte însă de a pune un semn de carte
să ştiu unde am rămas
şi cine va fi vinovat
dacă în următoarea noapte
găsesc perdelele rupte
şi uşile scoase din balamele.

A vrea doar să doarmă

[...]

A vrea linişte.

A o să fie bine.

Tuesday, February 15, 2011

Al şaselea suflet


Photo by Henry & Co. on Unsplash

"Iubesc cărămizile!
Sunt atât de reci, atât de grele şi perfecte
încât îmi voi clădi întreaga lume din ele,
o să le decupez cu o foarfecă
în formă de cer, de ape şi pământ,
o să le îndoi în chip de păsări,
o să le cresc solzi în loc de aripi,
degete în loc de gheare
şi inimi pe post de stomac.
Îmi voi construi apoi al şaselea suflet,
căci cinci n-au fost de ajuns
să umple golul din mine."

I-am şoptit îngrozită:
"gata cu sufletele,
nu vezi că a început să cadă
tencuiala din pieptul tău?"

Dar nu m-a auzit,
începuse deja să decupeze coconul
din care urma să iasă
soarele.

Monday, February 14, 2011

Joia ni se îndeplinesc mai uşor dorinţele

Vă zic eu, Joia ni se îndeplinesc mai uşor dorinţele.

Ne cad mai multe gene şi întotdeauna ghicim pe care obraz sunt. Vedem mai multe avioane, iar stelele căzătoare nu au doar program de lucru nocturn. Ora 11:11 nu apare numai o singură dată pe zi, ci la fiecare oră. Cu puţin noroc, la fiecare minut chiar. Şi sunt sigură că dacă aş intra într-un magazin să cumpar lumânări pentru tort, n-aş găsi niciuna. Joia toţi îşi sărbătoresc ziua de naştere. Ştiu că vor stinge lumânările suflând o singură dată. Sau păpădiile.

E luni. Va dura mai mult de trei zile până ziua de Joi va veni. Nu soseşte săptămânal şi nici măcar lunar. Dar o înţeleg. E ocupată. Doar sunt atâţia oameni pe la care trebuie să treacă. Chiar dacă pentru alţii ea e Luni, Marţi, Miercuri, Vineri sau Sâmbătă. Duminică niciodată. E ziua în care încarcă bateriile stelelor ca să poată muri iar şi iar şi iar...

Spune-mi, dacă astăzi ar fi Joi, ce ţi-ai dori?

Friday, February 11, 2011

And this is how I go


I am not everything you thought that I would be,
but every story I have told is part of me.
I leave you now but you have so much more to do
and every story I have told is part of you...

Thursday, February 10, 2011


Hai să fim străini din nou!

Să ne întâlnim iar pentru prima dată, de preferat în acelaşi loc ca atunci. Să schimbăm puţin scenariul de data asta. Şi numele, dacă ajută. Să ne zâmbim pentru prima dată din colţuri diferite ale camerei. Să ne întindem mâna printre ceilalţi oameni ca să facem cunoştinţă. La atingerea mâinii mele să ţi se pară cunoscută pielea asta rece. Să îţi treacă prin cap că ne cunoaştem, dar că am uitat amândoi. Să mă întrebi dacă ne-am mai văzut. Să-ţi zâmbesc şi să-ţi spun că ne-am privit, fără să ne vorbim, în fiecare zi prin ochii altor oameni. Apoi să ieşim afară. Să cadă frunzele fără să se lovească. Să bată vântul fără să ţipe. Să ne plimbăm. Să mergem într-un parc. Acelaşi parc de atunci. Să aleg eu de data asta banca. Să fie cea de atunci. Să-mi spui că ţi se pare cunoscut locul ăsta. Să mă întrebi dacă ai mai fost vreodată împreună cu mine aici. Să-ţi spun că ne-am dat întâlnire zilnic în corpul altor oameni pe toate băncile chiar. Să fie frig. Să fiu îmbrăcată subţire şi să tremur. Să-mi spui că ai mai trăit asta o dată. Să te contrazic spunându-ţi că ai trăit-o de mai multe ori. Să îmi uiţi numele la fiecare şase minute şi de fiecare dată să îţi spun altul şi altul şi altul... Dar să nu ţi se pară niciunul potrivit pentru mine. Să îmi dai tu unul. Pe care să nu îl mai uiţi. Să întreb eu luna "de ce”. Şi luna să-mi răspundă. Să bată ceasul la nouă fix. Să fiu Cenuşăreasa. Să mergem călcând frunzele din prea mult dor. Să ne ţinem de mână. Să mă conduci până în faţa casei de data asta. Să mă îmbrăţişezi. Dar să nu mă săruţi. Sărutul trebuie să vină abia la a treia întâlnire.

Să ne cunoaştem din nou. Sau dacă nu, să fim iar doi străini. Şi să rămânem aşa. Măcar... ei se privesc atunci când trec unul pe lângă celălalt pe stradă. Şi, cu puţin soare, ajung şi să îşi zâmbească.

“The beginning is always today.”

Iarta-mă pentru că am făcut asta... este ultima dată.

Tuesday, February 8, 2011

Scrisoare către Alex (şi nu numai) VI


 Photo by Greg Rakozy on Unsplash

Alex, te-am văzut astăzi la un colţ de stradă. Stăteai pe loc privind către vitrina unui magazin. Zâmbeai. Nu ştiu dacă ţie sau manechinelor. M-am oprit lângă tine ca să privesc şi eu.

Îmi pari bolnav. Te-ai uitat prea mult la soare, aşa-i? De asta eşti atât de palid... Credeai că te va încălzi, dar de fapt te-a îmbolnăvit. De ce nu te speli cu puţin întuneric pe faţă? Şi nu vezi cum atârnă pielea pe tine? Cât de largă îţi vine? De ce nu te duci la un croitor să ţi-o strângă puţin? Sau măcar mănâncă şi tu altceva în afară de asfinţituri pe pâine. Nu ştii că nu ţin de foame? Şi-ar trebui să dai o fugă şi până la frizerie. Ai părul foarte încurcat, se vede că ţi-ai îngropat visele în el. Cred că va trebui să ţi-l taie, nu de alta, dar nu cred că există pieptăn atât de puternic încât să netezească morminte. Şi de ce stai doar pe vârfuri? Crezi că ajungi mai uşor la stele? Te înşeli. O să le sperii aşa. La fel cum mă sperie solzii de pe umerii tăi. Când ţi-ai cusut? Şi ce s-a întâmplat cu penele tale? Spune-mi că nu le-ai aruncat. Spune-mi că le-ai pus în şifonier la naftalină...

Şi te rog, nu mai cânta la pian toată ziua! Mereu se plâng vecinii tăi că sunt prea joase notele. Atât de joase încât par că se aud de sub pământ. Mi-au spus că mereu e cutremur când ţipă nota do. Aşa că încetează! Şi nu-mi spune că în felul ăsta crezi c-o să ţi se lungească degetele şi o să prinzi mai uşor oamenii. Ai încercat şi cu cleşti, dar degeaba. Ce te face să crezi că va fi mai bine cu un pian? Crezi că oasele cresc ascultând muzică? Sau că oamenii se întorc dacă le scrii?

Mai degrabă încearcă şi tu să îi prinzi cu o undiţă. Ştii tu, una ca a omului de care mi-ai tot povestit. Apare în fiecare seară şi stă aşezat pe lună legănându-şi picioarele în gol. Şi pescuieşte. Îţi pescuieşte pleoapele şi somnul. Nu te lasă deloc să dormi. Şi cu fiecare noapte albă, ţi se pare că ai ochii şi mai mari. Şi te temi că în curând n-o să-ţi mai încapă pe chip şi o să înghită tot ce ai. Şi mai important, tot ce nu ai.

Tot ce nu avem. Uite, suntem amândoi bolnavi acum. Nu ştiu cine a îmbolnăvit pe cine, dar nu mă îmbrăţişa. Mi-e teamă să nu mi se schimbe culoarea ochilor. S-au făcut albaştri de la cer sau de la el, nu ştiu exact. Acum plec. Am un asfinţit de prins şi de întins pe pâine.

Poate găsesc şi nişte ploaie să presar deasupra. Să dea puţin gust. De el. Ştiu.

I could have sworn I heard you say that you are mine...



De două nopţi mă trezesc la 3:14...

Monday, February 7, 2011

Plimbări nocturne



Am corpul înecat de sentimente,
dar lipsit de bărci şi veste de salvare,
aşa că visele au dezertat,
au alergat ţinându-se de mână
către bărcile ancorate de podeaua camerei mele,
şi-au vâslit pe pereţi şi pe tavan,
contemplând stelele inexistente
cu ochii închişi şi degetele întinse.
Au coborât apoi în valurile părului meu
ca să-şi jure dragostea de o noapte
în faţa fiecărui fir,
atente să nu se lovească de buzele mele.
Știau că sunt cele mai reci stânci,
deşi n-a rămas nimeni suficient de mult,
încât să se sinucidă sărind de pe ele.

Prietenii?


Photo by Eric Ward on Unsplash

Deseori prieteniile se transformă în conversaţii de genul (sau uneori nici măcar atât):

[...]
- Şi? Cu atestatul?
- Ah, păi atestatu' trebuie să fie gata până pe 24.
- Nu, nu, mă refer dacă ai făcut ceva la el.
- Ah, nu. Nimic încă, tu?
- Nici eu.
Tăcere.
- Ştii că... asta e cea mai lungă conversaţie pe care am avut-o în ultimile luni, nu?
- Serios? Nu... Nu... Am mai vorbit şi la şcoală.
- De fapt nu, nu am mai vorbit şi la şcoală...
- Păi... nu ştiu ce să zic.
Râde silit. Tăcere.
- Şi... ce mai faci?
Râd.
- Ce să fac? Bine, cred... Tu?
- Bine şi eu.
Tăcere.
- Păi bine... Hai că eu plec...
Zâmbesc.
- Bine atunci.
- Bine. Păi... mai vorbim la şcoală!
- Da... Mai vorbim.
- Pa!
- Papa!

Nu ştiu de ce îmi pare mai rău. Că s-a ajuns aici? Sau că ştiu că ne-am minţit pe noi înşine când ne-am spus că o să vorbim? Niciodată nu o facem. Şi stau şi mă gândesc de ce. Ce s-a întâmplat? Singurul răspuns care îmi vine în minte e "nimic". Într-o perioadă am încercat amândoi. Apoi am încercat doar eu. Acum... nu mai încearcă niciunul. Nu ştiu dacă o să îţi mai pot spune vreodată toate lucrurile pe care le cred, aşa cum am făcut-o acum X luni (X pentru că sinceră să fiu, mi-e teamă să le număr, atât de multe sunt). Nu ştiu dacă îşi au rostul. Dacă mai pot. Dacă mai vreau. Dacă mai vrei. Dacă ar schimba ceva.

Şi tu? Tu cine eşti? M-ai strigat pe nume, dar până m-am întors... ai dispărut.

Sunday, February 6, 2011

Absenţa televizorului din bucătărie duce la discuţii de genul:
- Povesteşte-mi ceva de când erai mică.
- Ei, şi tu acuma.
- Haide, orice!
- Nu ştiu.
- Nu ai nicio amintire?
Tăcere.
- Nu ai nicio amintire?
- Nu! Şi nu am nici timp de prostiile tale!
S-a ridicat de la masă şi a ieşit nervoasă din bucătărie. Mi-am terminat porţia de cartofi prăjiţi singură. "Când o să am copii o să le povestesc o grămadă de lucruri", mi-am spus în sinea mea după care am început să râd. Fără motiv.


Don't let go! Never give up, it's such a wonderful life.

Saturday, February 5, 2011

Şi da, poate celelalte fete sunt mult mai bune decât voi fi eu vreodată. Dar câte dintre ele ţi-ar fi adus zăpadă în octombrie?
- Crezi că pot să fiu mereu o frunză?
- Da.

Îţi spun eu ce mai pot fi mereu: An.

Friday, February 4, 2011

Sfârşit de octombrie şi de noi


Nu-mi plac despărţirile
de niciun anotimp
şi de nicio culoare,
nici măcar roşii, albastre,
verzi sau galbene,
cu atât mai puţin cât au
culoarea ochilor tăi
despre care mai ştiu doar
că miroasea a toamnă.

Inventează o nouă culoare
pe care ei să n-o cunoască,
pe care eu să n-o ating,
şi pictează un adio oarecare
cu ea,
ca să mi-l dăruieşti într-una din zilele
ce nu aparţin niciunui anotimp.

Desparte-te din nou de mine,
oricum, 
a fost prea frumos ca să se sfârşească
altfel.

I mean I know what's it like to watch you go.
But what's it like to always be the one that's going?

Secrete

Hai să desenăm un cerc
cu o singură rază,
din care să naştem
o frânghie de lumină
cu care să ne legăm,
atât de strâns,
încât inimile noastre
să-şi poată spune secretele,
fără să le audă plămânii –
doar ştii ce indiscreţi sunt.

Wednesday, February 2, 2011

Oraşul nefumătorilor



Trăiesc în oraşul nefumătorilor. 

Mă plimbam azi pe străzi tremurând de frig. Am oprit mai mulţi oameni ca să îi întreb acelaşi lucru: "nu vă supăraţi, aveţi un foc?". Răspunsurile au fost, în mare, la fel.
- Nu fumez.
- Dar vai, domnişoară, de la vârsta asta fumaţi?
- Nu fumez, n-ar trebui să fumaţi nici dumneavoastră.
- Aşa tânără şi fumaţi?
- Nu!
- Îmi pare rău, nu fumez.

Oameni buni, ce e în neregulă cu voi? Doar pentru ce am cerut un foc, asta înseamnă că fumez? Eu umblu mereu cu o brichetă, cu un chibrit, cu o candelă sau o lumânare după mine, în caz că mi se face frig. Dar astăzi mi-am uitat geanta acasă. Voi nu aveţi nimic la voi cu care să vă încălziţi sufletul din când în când? Se pare că nu.

Trăiesc în oraşul nefumătorilor. Trăiesc în oraşul oamenilor atât de calzi, încât n-au nevoie de foc. Sau poate că sunt atât de reci, încât nici nu mai încearcă să se încălzească.

Tuesday, February 1, 2011

Astăzi



Adevărul e că mai în toate dimineţile mă trezesc prost dispusă. Deschid ochii. Văd lumină. Mă încrunt. Îi închid. Îmi trag pătura peste cap. Mă ghemuiesc. Mă bucur de căldură. Încerc să mă bucur de liniştea pe care doar dimineaţa mi-o poate oferi. Încerc să nu mă gândesc la nimic. Degeaba. Prea multe gânduri. Mă încrunt iar. Oftez. "Mai stau 5 minute", îmi spun. "Încă 5 minute şi gata", îmi spun iar după o jumătate de oră.

Într-un final arunc pătura jos de pe mine ca să mă lovească frigul. Să mă trezească. Mă ridic repede şi mă duc spre uşă. Oglindă. Şi mă privesc aşa, aproape complet dezbrăcată, cu părul răvăşit şi gustul zilei de ieri încă în gură. Zâmbesc. Mă simt frumoasă. Şi strâng în pumn regretul că nu ai apucat să mă vezi în felul ăsta. Mă îmbrac. Magia dispare.

Astăzi m-am trezit la 11:11. Mi-am pus o dorinţă. Şi am uitat ce mi-am dorit. Ce aiurea, nu? Oricum mai mult ca sigur avea legătură cu tine. Mai târziu am văzut un avion. Dar nu mi-am dorit nimic, m-am simţit vinovată că uitasem prima dată. Dar nu-i nimic, mai sunt avioane, păpădii, gene, lumânări de zile de naştere şi ore fixe. Stau şi mă întreb, oare tu ai văzut avionul ăla azi? Şi dacă da, ce ţi-ai dorit? Şi dacă nu ţi-ai pus nicio dorinţă, ce te temi să îţi doreşti?

Astăzi am făcut un lucru nebunesc. O să-ţi povestesc eu într-o zi.

Warm October nights
You came and cuddled next to me,
Our noses brushed so close
I wished it was our souls...

Ianuarie

E ianuarie sub pielea mea
şi a nins până când
sângele a devenit alb
şi zăpada mi-a acoperit
plămânii, ficatul,
rinichii, coastele
şi inima.
Au făcut toate hipotermie
şi nu e nimeni cu o lopată
să dea albul la o parte.

Aşa că-mi fac acelaşi ceai
fiert în amintirile cu tine
şi-l beau fierbinte
ca să mă ardă,
ca să mă doară,
ca să topească
si să încălzească.

Dar hipotermia asta,
nu se tratează decât
cu martie.

Sau... cu tine.