Thursday, May 31, 2012

Uite! Luna!

Acum 10-15 minute în curte cu verişoara mea Iris în vârstă de trei ani, pe punctul de a merge la magazin să cumpărăm cereale. Pe când eram într-o luptă crâncenă de unu la unu cu fermoarul de la hanoracul ei care refuza cu încăpăţânare să se închidă, Iri tăcea şi se uita la cer. Deodată numai ce o aud strigând:
- Uite! Luna!
Las fermoarul în pace, mă uit pe cer, nimic. 
- Unde? întreb.
- Uite-acolooo! Pe cer! îmi zice.
Mă gândesc că ar trebui să-mi port tot timpul ochelarii din moment ce nu mai sunt în stare nici măcar luna să o văd, aşa că-mi forţez ochii, îi fac mici (miopii ştiu de ce) şi tot nimic.
- Unde, măi, Iri? Că nu văd nimic...
În momentul ăsta vară-mea ajunsese la capătul răbdării, aşa că întinse mâna şi-mi arată cu degetul fix către un punct de pe cer.
- Uite! E acolo! Dar nu se vede că sunt nori.

Și-am zâmbit. Dar aşa... cu fiecare celulă. 
Și-apoi, ce să vezi, s-a închis şi fermoarul. :)

Fără nicio legătură cu ceea ce e sus: când eram mică îmi doream ca lumea întreagă să fie din macaroane cu brânză şi cu zahăr. Inclusiv oamenii. Dar apoi m-am gândit că atunci când le va fi foame, oamenii se vor mânca între ei. Și n-o să fie bine. Aşa că m-am răzgândit.

Wednesday, May 30, 2012

Rochii de mireasă din perdele II

Aveam şaişpe ani
părul până la umeri 
şi-o poftă nebună să nu cresc
să nu cresc 
pentru c-atunci
fericirii îi vor creşte mâini şi picioare
iar mie-mi va fi greu să o recunosc
în lumea asta-n care toţi umblăm încălţaţi
şi cu mâinile în buzunare.

*

Am îngropat în glumă seminţe sărate de floarea soarelui
şi-n anul următor
chiar în locul ăla
crescuse o floare mai înaltă ca noi.
ASTA era definiţia minunii.

Nouă, celor care am fost

Terapie


Photo by Sam Pak on Unsplash

Îmi tastez toate fricile
cu virgulă-ntre ele
şi-apoi apăs delete.

Tuesday, May 29, 2012

Aseară am visat că ai murit



        O femeie roşcată plănuia să te omoare, iar eu încercam să te avertizez. În timp ce-ţi explicam întreaga situaţie, am început să plâng şi ţi-am spus, pentru prima dată după ani întregi, că te iubesc. Nu pe un bileţel, nu printr-un sms. Drept în faţă. Apoi am început să-mi fac bagajele să mă duc să dorm la Diana până aveau să se calmeze apele, iar tu te-ai dus jos să-ţi împachetezi lucrurile. La un moment dat a intrat mama în cameră. Avea într-o mână geanta, iar în cealaltă o plasă cu sticle de apă minerală. Nu ştiu dacă erau goale sau pline. S-a oprit în pragul uşii şi-a început să vorbească. "Anca" a fost singurul cuvânt pe care l-am înţeles. În rest... cuvinte din care n-am înţeles nimic. Era lipsită de orice expresie – asta m-a speriat cel mai tare la ea. Dar pe măsură ce vorbea, i-a apărut o lacrimă în colţul ochiului drept. Și-atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat. 
        M-am trezit INSTANT cu o senzaţie pe care nu am simţit-o niciodată. N-am simţit în viaţa mea atâta gol şi atâta frică. Eram paralizată de frică. Am stat câteva secunde în pat până m-am dumirit că a fost doar un vis. Îmi tremurau picioarele. M-am ridicat din pat şi simţeam că în loc de podea păşesc în gol. M-am dus la parter şi nu era nimeni. Copiii dormeau, iar mătuşă-mea plecase să-l ducă pe văru-miu la şcoală. M-am simţit şi mai rău. Am mai stat câteva secunde pe canapea după care n-am mai rezistat şi-am pus mâna pe telefon. Tremuram toată. De atâta frică, în momentul în care mama a spus "alo" mi s-a părut că plânge. M-am panicat şi mai tare. Nu eram în stare să spun nimic, mama începuse să-mi vorbească despre cum acolo plouă neîncetat de o săptămână. I-am zis că aici a fost senin. După voce şi-a dat seama din start că ceva e în neregulă cu mine. I-am spus doar c-am visat (pentru nu ştiu câta oară) că ai murit. Dar de data asta a fost altfel. A fost mai rău. Mi-a spus să stau liniştită, că eşti bine şi să te sun după ora 9 dacă vreau să vorbesc cu tine. E 7 seara şi încă nu te-am sunat, deşi în ultima vreme am făcut un adevărat ritual din a ne povesti unul altuia visele. N-o să uit niciodată coincidenţa aia... când eu te-am visat pe tine şi chiar în seara aia ţi-ai visat şi tu tatăl. Am spus că există o conexiune între noi. 
        Când eram mică, pe la vreo şapte ani, reparai ceva la casă. Erai suit pe o scară şi m-ai rugat să ţin de ea ca să nu se mişte. Întotdeauna aveam impresia că nu o să o ţin îndeajuns de bine şi că o să cazi de pe ea. Din când în când, ce-i drept mai rar acum, te visez căzând de pe scară din cauza mea. O fi şi frica un soi de frig... intră în oase.

        Gata. Te sun să-ţi spun că te iubesc. Încetează să-mi mori! N-o mai face nici măcar în vise! Chiar dacă mama spune mereu că-n felul ăsta-ţi moare moartea.

Thursday, May 24, 2012

Cum comunicăm


Photo by Romain V on Unsplash

Tragem fermoarul de la piept. Afundăm uşor mâinile să ne murdărim de puţin suflet. Apoi călcăm tastele cu vârful degetelor. Dar partea cea mai importantă nu ajunge, mă, pe ecranul celuilalt. Rămâne pe tastatură. Nu-i de mirare că nimeni nu mai înţelege nimic.

If I Had $1000000

 
 
Din seria melodiilor pe care tata le fredona mereu când eram mică.

Photo by Gabriel on Unsplash

But we all fade sometimes, I believe.

Sunday, May 20, 2012

Copilăria mea

Am mai scris despre asta aici: Rochii de mireasă din perdea

        Andreea e verişoara mea cea mai apropiată de mine ca vârstă. E mai mică decât mine cu un an şi dacă ar fi să mă întrebe cineva de cât timp ne ştim... n-aş şti să răspund. Cele mai îndepărtate amintiri legate de copilăria mea la ţară o includ şi pe ea. N-a existat vară acolo fără ea. Am fost prietene bune dintotdeauna şi n-am stat niciodată certate mai mult de o juma' de oră, o oră. 
        Scriu asta acum pentru că mi s-a făcut un dor de nedescris faţă de perioada de atunci. Pentru că am avut o copilărie groazavă din care am rămas cu o mulţime de amintiri frumoase şi haioase. Prima care-mi vine în minte acum e cea legată de furatul de cireşe când, ca să nu ne prindă, am luat-o la fugă atât de repede încât mi-am prins piciorul într-o băltoacă plină de noroi şi nu am mai putut să-l scot. A trebuit să-mi las papucul acolo şi să alerg desculţă. Altă dată ne jucam de-a baba oarba lângă un râu, iar Ruxi, legată la ochi, nu ne-a crezut când i-am strigat "Nu în dreapta! Nu în dreapta!" şi-a intrat fix în el. Și ea şi-a pierdut atunci papucul.
        În clasa a IV-a primisem cadou de ziua mea de la ai mei un joc de Monopoly. Ţin minte că l-am luat cu mine la ţară şi la un moment dat inventaserăm un joc cum că eram mari şi-aveam copii, iar soţii noştri erau plecaţi în străinătate şi ne trimiteau bani pe care îi scoteam din scorbura unui copac pe post de bancomat. După care mergeam prin grădină şi rupeam fel si fel de frunze şi iarbă – făceam cumpărături. Ziua până pe la ora 16 ne jucam la ea în curte, iar mai pe seară ieşeam "pe drum" unde ne adunam în jur de 20 de copii. De toate vârstele, de toate naţiile. Nu conta care e român, care e ungur, care e ţigan. Ne jucam flori, fete şi băieţi, următoarea carte, adevăr sau provocare şi de-a v-aţi ascunselea, joc pentru care eu şi vară-mea veneam mereu îmbrăcate în verde ca să ne camuflăm cu tufişurile după care ne ascundeam de cele mai multe ori.
        Când ploua şi nu puteam ieşi la joacă, stăteam în casă şi ne jucam ore în şir macao pe puncte. Aveam un caiet special pentru jocul ăsta. Nu ne plictiseam niciodată. Întotdeauna era ceva de făcut, ceva de povestit. De multe ori vorbeam despre cum ea va fi domnişoară de onoare la nunta mea (pentru că eu eram mai mare, eu aveam deci, să mă căsătoresc prima), iar apoi voi fi şi eu domnişoară de onoare la nunta ei.
        Ne dădeam cu rândul în leagănul din curtea ei şi, la un moment dat, chiar improvizaserăm un balansoar dintr-o buturugă şi o scândură. Dacă ziua era prea cald, stăteam pe pătură sub salcia pletoasă din curtea ei care ajunsese cu crengile până la pământ. Râdeam ore în şir de poreclele pe care mamele noastre ni le dădeau şi de-abia aşteptam să vină bâlciul ca să ne dăm "în lanţuri". Făceam concursuri de care scrie mai frumos, iar o bună perioadă de timp eram de-a dreptul obsedate să ne jucăm "popice" cu vreo 20 de bidoane de 2 litri şi o minge de tenis. Ţin minte că odată am găsit printre jucăriile ei o baghetă magică cu Sailor Moon, iar ea mi-a promis că mi-o dă de tot, doar ca peste cinci minute să mi-o ceară înapoi. Doamne, ce supărare a fost atunci!
        Dormeam mereu împreună şi seara ne uitam la desene animate după care stăteam pe întuneric şi povesteam despre ziua care tocmai trecuse. Din când în când aprindeam lanterna, o îndreptam spre perete şi făceam fel şi fel de animăluţe din degetele noastre. Pe scurt... eram de nedespărţit şi pot să spun că eram mai degrabă ca două surori.
        A trecut mult timp de-atunci. Şi multe s-au schimbat. Cel puţin relaţiile dintre oamenii care în copilărie împărţeau dulciurile şi jucăriile unii cu alţii.
        Un lucru a rămas totuşi la fel. ANCA + EDI şi ANDREEA + RĂZVAN, scris pe stradă chiar în dreptul staţiei de maxi taxi. Ţin minte şi-acum cât am încercat cu vara-mea să ştergem, fără succes însă – spre bucuria băieţilor. Acum mă bucur c-a fost aşa. Pentru că-mi aminteşte de perioada în care lucrurile erau mult mai simple, iar noi mult mai întregi.

        Ciudat cum atunci când eşti mic... totul pare mult mai clar. 

Saturday, May 19, 2012

Vis IV (de după-amiază)


Photo by Wes Hicks on Unsplash

Eram toţi cei de la A2 într-o sală de curs unde studiam o nouă limbă: o combinaţie între română şi portugheză, de genul: 5 cuvinte în română, unul în portugheză. Dintre toţi 25 câţi suntem, o singură colegă ştia să citească în limba asta. Mă plictiseam teribil, iar proful spunea că vom fi nevoiţi să studiem limba asta şi în anul II. Mă gândeam deja la restanţa pe care o să o am. La un moment dat, m-am ridicat de pe scaun şi m-am dus în partea opusă a încăperii. Acolo era proful de la badminton care de-ndată ce m-a văzut, m-a luat de braţ şi mi-a spus că facem pereche la nu ştiu ce joc. Pe podea erau trase fel şi fel de linii cu creta, linii după care trebuia să ne ghidăm. Mai mult nu-mi amintesc. Știu doar că primele două runde le-am câştigat, iar apoi am pierdut într-una din cauza mea. În timp ce jucam jocul ăsta, îi auzeam pe ceilalţi cum spuneau că o colegă de-a noastră are o fetiţă de un an, iar cum altă colegă urmează să se căsătorească cu un tip pe nume Laurenţiu. Când am obosit m-am întors înapoi în bancă. Proful încă vorbea. În momentul în care m-am aşezat mi-am dat seama că sunt încălţată cu adidaşii unui coleg. I-am propus să facem schimb înapoi. Tot ce-mi mai amintesc e încheierea. Eram cu colegii mei undeva... pe o autostrada înconjurată de pădure, mergeam doi câte doi habar nu am unde.

E a doua oară, de când sunt aici, când mă visez în Bucureşti. Pe lângă toate celelalte lucruri, mi-a dat şi visul ăsta senzaţia aia... de apartenenţă.

Thursday, May 17, 2012


Photo by 
Eagan Hsu on Unsplash

Ne-am urcat şi-am coborât la aceeaşi staţie. Mai mult de atât nu avem în comun.

Wednesday, May 16, 2012

Ca să nu uit de unde am plecat şi unde am ajuns


Photo by Aaron Betts on Unsplash

Am bătut din picior şi-am spus vreau asta şi aia şi-un pic din ailaltă dacă se poate. Nici măcar n-am spus te rog. După care am aşteptat. Uite-aşa, m-am aşezat în mijlocul străzii cu pretenţia să nu mă calce nicio maşină. Și-am aşteptat ca tot ceea ce vreau, tot ceea ce mi-a lipsit, să vină de la sine. De parcă cuvântul "vreau" ar fi magic. Nici pe departe.

Am spus mai de mult, prin vară parcă, atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Pur şi simplu nu poţi să te laşi la voia întâmplării. Nu se poate să-ţi fie atâta lene să trăieşti încât să laşi zilele să treacă pe lângă tine fără să le apuci măcar de un deget. Nu se poate să te baţi cu pumnii în piept că tu vrei aia şi ailaltă, că tu meriţi să le ai şi blablabla, fără să faci nimic în privinţa asta. Eu am fost omul ăsta, mă. Dar uite că mi-a mai venit mintea sau sufletul la cap, nici nu ştiu care, şi de la a vrea am ajuns la a face. Și e bine. 

Au fost săptămâni de care oricât aş încerca să-mi amintesc, nu reuşesc. Pentru că pur şi simplu le-am lăsat să treacă pe lângă mine. Cel mai aşteptat moment al zilei era cel în care mă întorceam înapoi în pat pentru încă un somn fără vise. Eram obosită, cică. Dar aşa... tot timpul: ba din cauza vremii, patului, traficului, facultăţii. E uşor să găseşti vinovat când vrei să te absolvi de orice vină.

Dar acum... sincer, nu-mi amintesc ultima dimineaţă în care m-am trezit fără să fiu convinsă că voi avea o zi frumoasă. 

Tuesday, May 15, 2012


Photo by Cristi Goia on Unsplash

Cel mai frumos lucru despre ploaie e că nu ştii niciodată de unde vine.

Singura matematică pe care o mai ştiu

Sincronizarea există doar în dans. În viaţă... fiecare cu paşii lui. De-aia ne pierdem, băi, unii de alţii. Că uităm să ne uităm şi-n stânga sau dreapta noastră. Sau când ne uităm e prea târziu. A nu se înţelege greşit: când ne uităm adică privim. Nu e niciodată prea târziu să uităm unii de alţii. Poate doar prea devreme. Înainte să pui măcar un afurisit de punct. Unu' mic mă, fie şi ăla din greşeală. Ne-am obişnuit să plecăm fără să ne închidem parantezele. Și mai important, fără să rezolvăm necunoscuta. Dar oricât de mult timp ar trece x rămâne x. Doar cifrele se reduc la zero. Și speranţa.

Monday, May 14, 2012

Mă jucam de-a demiurgul

Cea mai mare închisoare e pământul
cea mai a ta celulă e patul în care dormi în fiecare seară
e loc destul
pentru toţi oamenii care aleargă cu viteza întunericului
sub prima streaşină care le iese în cale
i-aş pedepsi cu viaţa 
pe toţi cei care se feresc de ploaie.

Florile mi se-nchinau
mă jucam de-a demiurgul cu o stropitoare.

Sunday, May 13, 2012

Sunt guma de mestecat a lui Dumnezeu


Photo by Delaney Van on Unsplash

Într-o zi o să-nveţe să facă baloane din mine
şi atunci...
POC! 
Tot pământul va fi acoperit de pielea mea:
dealuri, ape, foşti iubiţi şi clădiri,
o să fiu un fel de ninsoare umană
care nu se topeşte niciodată.

Saturday, May 12, 2012

Rodie

Mă, până la urmă oi fi şi eu un soi de fruct. Au fost destui care n-au ştiut să vadă dincolo de piele. Și-au ratat cea mai importantă parte: miezul. Și nu, pentru asta nu se foloseşte nici cuţitul, nici unghiile şi nici dinţii. Las', oamenii sunt inventivi. Vor găsi ei o cale. Până una alta, stăm liniştiţi. E soare. Hai să ne întindem visele pe sârmă să se coacă odată cu noi! Vrei?

Friday, May 11, 2012

Cheile nu sunt niciodată la noi


Photo by Umut YILMAN on Unsplash

Am cunoscut oameni rupţi din soare. La propriu. Frumoşi oameni. Păcat că dacă te apropii prea mult, rişti să rămâi fără carne pe tine. Să nu mai vorbesc de suflet. Doar un sac de oase. Am cunoscut şi oameni care au fost atât de departe încât îmi dădeau kilometrajul peste cap numai când încercam să mă gândesc la ei. Iar pentru unii, uitarea e la ordinea zilei. Lux pe care eu una nu mi-l permit. Și mai sunt oamenii ăia... cei care m-au făcut să cred că sufletul e ca ficatul. Se regenerează. Zilnic, încetul cu încetul, încă o celulă de suflet. Și mâine încă una. Și tot aşa, până când ai din nou o închisoare atât de a ta încât nu tu decizi cine rămâne şi cine pleacă.

Thursday, May 10, 2012

Segue o teu destino


Photo by David Marcu on Unsplash

"A realidade 
Sempre é mais ou menos 
Do que nós queremos.
Só nós somos sempre 
Iguais a nós-próprios." 

Fernando Pessoa

Tuesday, May 8, 2012

He was walking her home


N-am cuvinte.

Constatare

Mai devreme sau mai târziu ajung pentru aproape toată lumea "Ancuţa". Se cere folosirea diminutivului! Și-mi place! *Later edit: Tocmai ce am dat de videoclipul ăsta. Nu sunt mare iubitoare de pisici, DAR!! Vreau să iau pisica asta acasă! :o3

Saturday, May 5, 2012

Era iarnă şi-aveam atâtea să-ţi tac...

Cu mâna în buzunar
le zdrobeam în pumn
şi lăsam frimiturile să cadă –
dacă tot am ales să-mi tac cuvintele
măcar să le dau păsărilor de pomană,
cine ştie,
poate ni se iartă şi nouă păcatul
de a ne tăia unul altuia
aripile.

Thursday, May 3, 2012

Fără plic


Photo by Dan V on Unsplash

Băăăi Alex, adevărul e că m-am plâns câteva luni bune, dar de schimbat, n-am încercat să schimb nimic. Acum poate o să te întrebi... cum poţi să schimbi un oraş care nu-ţi place? Că e prea mare, că e prea aglomerat, că e urât, că oamenii sunt aşa şi pe dincolo, ba prea, ba deloc, niciodată la mijloc. Păi cum, băi, cum să nu poţi să schimbi nimic? PERSPECTIVA, mă. Perspectiva. Uite că de câteva zile s-a încălzit afară şi mi-am adus de acasă toate rochiile. Și oraşul ăsta pare mai frumos când îl văd îmbrăcată într-o rochie înflorată. Când nu mai îi reproşez, ci îl laud. Pentru parcuri, pentru apusul ăla frumos, pentru doamna pe care am văzut-o ieri când s-a întors din drum ca să-i dea o portocală unei cerşetoare, pentru biblioteca de la facultate, pentru că am parte de profi care-mi plac atât de mult încât am început să-i visez, pentru legendele frumoase care ne-au fost povestite ieri la curs, pentru toate lucrurile pe care am ratat să le văd din momentul în care mi-am pus ochelari de cal. Lasă, mă, mai bine miopi, dar mai fericiţi şi împliniţi ca oameni.

Azi am avut o zi aşa frumooooasă! Nici nu ştii! Și crede-mă, n-am făcut nimic, dar absolut nimic ieşit din comun. Dar zău de n-am dorinţa de a le spune celor care m-au ascultat vorbind de rău oraşul ăsta, că nu-i aşa. Că orice oraş e frumos dacă-l laşi să fie!

*Ce am învăţat azi: băieţii sunt darnici cu bicicletele lor. Mai ales dacă eşti fată.