Wednesday, May 16, 2012

Ca să nu uit de unde am plecat şi unde am ajuns

Am bătut din picior şi-am spus vreau asta şi aia şi-un pic din ailaltă dacă se poate. Nici măcar n-am spus te rog. După care am aşteptat. Uite-aşa, m-am aşezat în mijlocul străzii cu pretenţia să nu mă calce nicio maşină. Și-am aşteptat ca tot ceea ce vreau, tot ceea ce mi-a lipsit, să vină de la sine. De parcă cuvântul "vreau" ar fi magic. Nici pe departe.

Am spus mai de mult, prin vară parcă, atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Pur şi simplu nu poţi să te laşi la voia întâmplării. Nu se poate să-ţi fie atâta lene să trăieşti încât să laşi zilele să treacă pe lângă tine fără să le apuci măcar de un deget. Nu se poate să te baţi cu pumnii în piept că tu vrei aia şi ailaltă, că tu meriţi să le ai şi blablabla, fără să faci nimic în privinţa asta. Eu am fost omul ăsta, mă. Dar uite că mi-a mai venit mintea sau sufletul la cap, nici nu ştiu care, şi de la a vrea am ajuns la a face. Și e bine. 

Au fost săptămâni de care oricât aş încerca să-mi amintesc, nu reuşesc. Pentru că pur şi simplu le-am lăsat să treacă pe lângă mine. Cel mai aşteptat moment al zilei era cel în care mă întorceam înapoi în pat pentru încă un somn fără vise. Eram obosită, cică. Dar aşa... tot timpul: ba din cauza vremii, patului, traficului, facultăţii. E uşor să găseşti vinovat când vrei să te absolvi de orice vină.

Dar acum... sincer, nu-mi amintesc ultima dimineaţă în care m-am trezit fără să fiu convinsă că voi avea o zi frumoasă.