Acum 10-15 minute în curte cu verişoara mea Iris în vârstă de trei ani, pe punctul de a merge la magazin să cumpărăm cereale. Pe când eram într-o luptă crâncenă de unu la unu cu fermoarul de la hanoracul ei care refuza cu încăpăţânare să se închidă, Iri tăcea şi se uita la cer. Deodată numai ce o aud strigând:
- Uite! Luna!
Las fermoarul în pace, mă uit pe cer, nimic.
- Unde? întreb.
- Uite-acolooo! Pe cer! îmi zice.
Mă gândesc că ar trebui să-mi port tot timpul ochelarii din moment ce nu mai sunt în stare nici măcar luna să o văd, aşa că-mi forţez ochii, îi fac mici (miopii ştiu de ce) şi tot nimic.
- Unde, măi, Iri? Că nu văd nimic...
În momentul ăsta vară-mea ajunsese la capătul răbdării, aşa că întinse mâna şi-mi arată cu degetul fix către un punct de pe cer.
- Uite! E acolo! Dar nu se vede că sunt nori.
Și-am zâmbit. Dar aşa... cu fiecare celulă.
Și-apoi, ce să vezi, s-a închis şi fermoarul. :)
Fără nicio legătură cu ceea ce e sus: când eram mică îmi doream ca lumea întreagă să fie din macaroane cu brânză şi cu zahăr. Inclusiv oamenii. Dar apoi m-am gândit că atunci când le va fi foame, oamenii se vor mânca între ei. Și n-o să fie bine. Aşa că m-am răzgândit.
Fără nicio legătură cu ceea ce e sus: când eram mică îmi doream ca lumea întreagă să fie din macaroane cu brânză şi cu zahăr. Inclusiv oamenii. Dar apoi m-am gândit că atunci când le va fi foame, oamenii se vor mânca între ei. Și n-o să fie bine. Aşa că m-am răzgândit.
Ce dragut.
ReplyDeleteIar faza cu macaroanele...foarte amuzant! :)))
merci, măi! :))
ReplyDelete