Friday, July 2, 2010

Câteva zile din iunie.



Probabil poza asta este cea mai reprezentativă pentru zilele în care am stat în Craiova.
Îmi este dor de toate dimineţile în care cu greu ne puteam trezi şi cu toate astea de cele mai multe ori eu eram cea care se trezea prima; încercam să nu fiu zgomotoasă ca să nu o deranjez pe Claudia (failed 99%). Mi-e dor să ne certăm pe “care să intre prima să facă duş”, şi deşi uneori câştigam, Claudia mereu striga “Ancuţaaaa mai stai mult?”. Mereu răspundeam “Nu”. Minţeam. Mi-e dor să gătim împreună în fiecare zi cartofi prăjiţi, sau mai bine zis Claudia să gătească şi eu să privesc sau să pun multe întrebări. Mi-e dor de Andreea şi de părul ei roşu şi des. Mi-e dor să stam toate trei să pălăvrăgim şi să râdem. Să ne uităm la teleshopping şi să rămânem toate trei fascinate de cuţitul ăla. Sau să dormim după-masa. Mi-e dor să gătim împreună “pişcoturi clandestine” şi să ne chinuim să facem rost de un mixer. Mi-e dor şi de durerea aia pe care am avut-o din cauză că am tot învârtit la râşniţa aia blestemată. Mi-e dor de imaginea peretelui pe care s-a răzbunat Claudia. Mi-e dor de pişcoturile noastre, ce-i drept, cam arse (de fapt foarte arse), dar care au fost cât de cât comestibile şi unele chiar bune; mai ales mâncate pe stomacul gol. Mi-e dor de excesul ăla de zahăr şi de cum ne tremurau mâinile. Mi-e dor de sunetele pe care le scoteau stomacurile noastre atunci, la Andreea, când stăteam toate pe jos. Îmi lipseşte caisul din curtea Andreei. Mi-e dor să mergem pe ascuns seara la ea acasă şi să sperăm din suflet că nu vom auzi cuvântul “Claudieee”. Mi-e dor să ne jucăm kems (şi să pierd) şi trombon (şi să câştig). Mi-e dor de psihologia inversă a lui Andrei (şi de modul în care mă putea tachina cu atâta uşurinţă şi chiar şi de fiecare sperietură dată); şi de încercările lui Adi de a o mulţumi pe Andreea la toate jocurile de cărţi. Mi-e dor de senzaţia de frică pe care am avut-o în prima seară când am mers la conacul ăla. Şi de sentimentul de linişte pe care l-am avut când am plecat de acolo. Mi-e dor de acadelele ălea cu gust de măr verde. Şi de ciocolata mâncată în ultima seară. Şi de budinca şi cordonul bleu pe care nu am apucat să le facem. Mi-e dor să mănânc cu Claudia la ora 4-5 dimineaţa pateu pe pâine, de îndată ce ajungeam acasă de la Andreea. Mi-e dor să stăm în pat să pălăvrăgim şi să râdem până când începea să cânte cocoşul. Mi-e dor şi de bătăturile pe care le-am făcut în ziua aia. Mi-e dor chiar şi de încercările de a ne face să mâncăm pe care le făcea bunica Claudiei. Mi-e dor de cum reuşeam să o păcălim mai mereu. Mi-e dor de expresia “casa de oameni”. Mi-e dor de fiecare moment pe care l-am petrecut acolo, cu ei.
Dar vine luna august.
Mulţumesc.