Thursday, March 31, 2011

Prea puţin la sută oameni




Atunci când eşti şaptezeci la sută apă,
oamenii vin să se dea cu barca prin tine.
Vor spune că apa e ba prea dulce, ba prea sărată,
că alegele nu sunt suficient de verzi,
că delfinii nu sunt deloc fericiţi
iar pescăruşii sunt prea gălăgioşi.
Vor număra apoi toate corăbiile pe care le-ai scufundat
şi oricâte ai avea,
întotdeauna vor fi "prea puţine".

Atunci când eşti douăzeci la sută pământ,
oamenii vin să-ţi reproşeze
că le fugi mereu de sub picioare.
Îţi vor sugera să torni nişte beton,
să stai pe loc când te vor călca în tălpi
niciodată desculţe.

Atunci când eşti nouă la sută foc,
oamenii pleacă zilnic
spunând că n-o să arzi la nesfârşit de dorul lor,
dar se va găsi mereu ceva de ars.
E plin trecutul de scrisori
neîncepute şi neterminate.

Atunci când eşti unu la sută aer
nu mai vrea nimeni
să-ţi sară în suflet
pentru că
distanţa ar fi prea mică
să se mai poată răni.

De ce crezi că nu mai are nimeni
genunchii întregi?

Wednesday, March 30, 2011

Zece.

1. Habar nu ai că-ţi ştiu micul secret. Deşi, sinceră să fiu, aş prefera să nu-l ştiu.

2. Când o să fiu mare vreau să fiu ca dumneavoastră. Nici nu ştiţi cât de mult vă admir.

3. Eşti încă prietena mea.

4. Ai mare grijă de ea. N-o da în bară. Doar eu ştiu cât de greu e s-o adun din bucăţele. Te iubeşte.

5. Mi-aş dori să putem fi prietene în fiecare anotimp. Nu doar vara. Mi-aş dori să mă suni, nu ca să mă întrebi ce fac, ci ca să-mi vorbeşti despre tine. Când te-am văzut acum câteva săptămâni, erai cu totul o altă persoană. Mi-aş dori să te cunosc din nou.

6.

7. M-a durut să văd că-ţi aminteşti... Nu mă aşteptam. Ai fost cel mai bun prieten al meu. Şi totuşi, nu eu te-am pierdut, ci tu te-ai pierdut de mine. Da, oamenii se schimbă, dar nu eu sunt cea care nu ridică capul din pământ când trece pe lângă tine. Eşti altul. Mă doare. Poate e mai bine că nu ne mai vorbim. În felul ăsta, nu avem cum să stricăm ce a rămas. Chiar dacă n-a mai rămas... nimic.

8. Mi-e teamă că după ce vei pleca nu vom mai fi prietene... deşi spunem mereu că asta n-o să se întâmple.

9. De fiecare dată când îmi spui că mă iubeşti, îmi vine să te întreb "de ce nu m-ai iubit atunci?"

10. Mă bucur că nu mai vorbim. M-am săturat să-mi spui în fiecare zi că eu sunt motivul pentru care te autodistrugi.

Tuesday, March 29, 2011

Eu tot te iubesc.

Apleacă-te!
Vreau doar să-ţi dau
norul ăla după ureche,
să-ţi văd mai bine Soarele;
să văd dac-a mai crescut
sau s-a mai îngrăşat.

Ah... văd că e la fel,
dar nu ştii că nu se mai poartă
sorii calzi
şi
norii în formă de păsări,
de şase răsărituri încoace?

Te-ntrebi de ce nu mai zboară
avioanele prin tine,
îţi spun eu de ce:
nu mai au oamenii ce să vadă,
nu mai ai atracţii turistice.

Eşti tare demodat, să ştii.
Măcar ai costumul de duminică
ţesut cu stele
şi când i se duce firul uneia
te admirăm cu toţii.

Ai grijă doar
să nu rămâi gol.

Nu e nicio bunică
atât de răbdătoare
încât să croşeteze
haine pentru
cer.

Monday, March 28, 2011

Cel mai bun prieten din copilărie

Îl chema Andrei şi avea ochii albaştri. Era cel mai bun prieten al meu în copilărie. Şi eram convinsă că atunci când voi fi mare mă voi căsători cu el. Îl cunosc de când aveam vreo trei ani. Mergeam la aceeaşi grădiniţă şi locuiam pe aceeaşi stradă. Era de altfel singurul băiat care locuia pe strada mea, iar eu nu eram genul de fetiţă care să sară coarda şi să se joace elastic. Eu eram aia cu genunchii mereu zgâriaţi. Aşa că ne înţelegeam foarte bine.
Îmi amintesc că deseori după ce veneam de la grădiniţă, Andrei venea împreună cu mama lui pe la noi. Mamele noastre stăteau în bucătărie şi discutau de-ale lor, iar noi ne jucam în cealaltă cameră "de-a casa". Mereu acelaşi joc. Mereu doar ce voiam eu. Construiam o casă din nişte pături şi câteva scaune şi pierdeam ore aşa ore în şir. Mâncam cartofi copţi cu margarină murdărindu-ne pe toată faţa. Uneori tatăl lui ne ducea în parc şi ne cumpăra îngheţată.

Când am început şcoala, am picat în clase diferite. Nu mai petreceam aşa mult timp împreună, dar ne jucam împreună din când în când. Şi ţin minte că-mi lua apărarea iarna când colegii mei de clasă mă bulgăreau pe mine şi pe colegele mele.

Într-o zi, nici nu mai ştiu din ce anotimp sau ce clasă, am aflat că s-a mutat. Nu-mi amintesc dacă am plâns sau nu, nici nu-mi dădeam prea bine seama de ce se întâmplă. Dar ştiu că la un moment dat m-a lovit rău dorul de el. Şi m-a ţinut mult timp. Nu l-am văzut vreo cinci-şase ani, dar aveam momente în care mă gândeam la el. Mă întrebam ce mai face, la ce şcoală e, dacă îşi mai aminteşte de mine.

Într-o zi de la finalul clasei a opta, treceam prin parcul de lângă casa mea când am văzut stând lângă gard un băiat care semăna izbitor de tare cu el. Am încetinit pasul şi mă holbam efectiv la el nevenindu-mi să cred. El m-a văzut, m-a recunoscut şi s-a apropiat de mine:

- Uite, ştiu că o să ţi se pară ciudat, dar eu te...

- Andrei? l-am întrebat nelăsându-l nici măcar să-şi termine propoziţia.

Mi-a zâmbit şi a dat din cap în semn afirmativ. Cred că l-am mai întrebat încă de vreo şase ori acelaşi lucru, repetând şi prenumele dar şi numele de familie. Nu-mi venea să cred. Ne-am îmbrăţişat şi am stat puţin de vorbă. Am stabilit că o să ne mai întâlnim să stăm de vorbă. N-am făcut-o. Au trecut iar câţiva ani.

Pe la sfârşitul clasei a unşpea, prin mai din câte îmi amintesc, a rămas peste noapte o prietenă la mine. Am pălăvrăgit o grămadă, iar la un moment dat am ajuns la subiectul "cel mai bun prieten din copilărie". I-am povestit de Andrei, iar ea m-a întrebat dacă am vreo poză recentă cu el. N-aveam. Dar era on pe messenger aşa că i-am cerut o poză cu el. N-a vrut să-mi dea, spunându-mi că dacă vreau să văd cum arată mai bine ne vedem la un suc în următoarea zi. Am acceptat. Ne-am întâlnit, ţin minte şi acum, la ora cinci. Eu am ajuns în mod miraculos mai devreme, deşi mai mereu întârzii. După câteva minute, un adolescent înalt, cu geacă de piele şi ochi albaştri s-a apropiat de mine şi mi-a zâmbit. Ne-am plimbat şi am vorbit despre o grămadă de chestii. La început a fost cam ciudat, el era cam tăcut, iar mie nu mi se mai oprea gura din vorbit. Pentru că eu atunci când am emoţii vorbesc PREA mult. Deşi era mai, era destul de frig afară, ţin minte că plouase chiar în ziua aia, aşa că am mers undeva la un suc. Nu mai ţin minte toate subiectele pe care le-am discutat, erau prea multe. Şcoală, facultate, muzică, filme, scriitori, relaţii. Când s-a înserat m-a condus până acasă, m-a pupat pe obraz şi am stabilit că o să ne mai vedem. N-am făcut-o. Aia a fost ultima dată când l-am văzut.

Am rămas şi a rămas doar un nume de contact în lista de messenger.


Ciudat cum oamenii pe care credem că o să-i avem mereu lângă noi... pleacă printre primii. Sau îi părăsim primii.

Saturday, March 26, 2011

There was a time when the only trouble was deciding what trouble to get in.

- Unde eşti? a strigat.
Întrebarea s-a lovit de ziduri şi de copaci.
- Unde eşti, unde eşti, unde eşti, unde eşti...
Ecou.
Nimeni din jur nu s-a uitat la ea.
"Probabil ei s-au găsit deja."

To hear my one and only tune, to strike a chord that brings me to you.



Wednesday, March 23, 2011

Casa cu numărul patru


Ştiu că sunt o dezamăgire pentru voi. Dar aţi avut grijă să nu îmi rămâneţi datori în privinţa asta.

De ani buni încoace număr zilele până când voi pleca de aici. Întotdeauna mi-am imaginat că ultimile luni vor fi cele mai uşoare. M-am înşelat. Sunt cele mai grele. Cu fiecare zi care trece par şi mai multe zile. Şi eu abia aştept să plec. Doar asta m-ar mai ajuta. Fericirea nu-i aici. Nu a fost niciodată. Mi-e milă de câte au văzut şi câte au auzit pereţii ăştia. Mai ales cei din camera mea.
Eu o să plec cu conştiinţa împăcată. Nu am fost genul de copil care să vă facă probleme. Nu ştiu ce-o să faceţi voi. Probabil abia atunci o să conştientizaţi cât aţi greşit. Dar o să fie târziu. Pe voi v-aţi distrus. Acum am venit eu la rând.
În seara asta m-aţi rănit cum n-aţi făcut-o în ăştia aproape nouăşpe ani. Şi de data asta va fi nevoie de mai mult decât nişte lacrimi şi un "îmi pare rău, te rog iartă-mă, e ultima dată, promit" ca să vă iert. Vreau să vă iert, vreau să vă iert pe amândoi. Dar nu pot, nu pot să mai iert... Nu pot... Nu acum. Am nevoie de timp de data asta. Mult.
Cel mai tare mă doare furia şi repulsia pe care ajung să le simt uneori pentru voi. Mi-e ruşine de ele. Mi-e ruşine faţă de mine, nu faţă de voi. Şi pe cuvânt... mi-e frică să nu ajung să vă urăsc. Pentru că sinceră să fiu, nu ştiu cum m-aş mai privi în oglindă. Nu am urît pe nimeni şi nici nu vreau să simt asta vreodată. Cu atât mai puţin faţă de voi, pe care ar trebui să vă iubesc cu tot sufletul meu. Şi voi ar trebui să încercaţi să mă protejaţi de ce e afară, nu să mă distrugeţi prin tot ce e înăuntru.
Până una alta, mulţumesc. Da, mulţumesc. Pentru că într-o zi o să ajung departe şi-atunci o să ştiu că am făcut totul de una singură. Voi eraţi prea ocupaţi să concuraţi în jocurile voastre de "care distruge mai multe în jurul său". Nu. Eu nu o să ajung ca voi.
Şi apropo, sunt doar un copil. Vă reamintesc doar... în cazul în care aţi uitat... de când aveam vreo şase-şapte ani.
O să fiu fericită. Dar nu aici.
unsent letter.

Desculţi

Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
atât de lungi încât
puteam spânzura
leagăne
de ele.

pentru noi.

Nu purta niciodată ştrampi,
şosete
sau pantofi cu toc,
mergea doar desculţă
prin cioburi.

şi ne-a văzut plecând de-atâtea ori,
încât s-a îndrăgostit de trenuri.

Eram prea ocupaţi
să ne ţinem de mână,
încât n-am văzut-o
alergând
să-mbrăţişeze locomotiva.

altfel aş fi ţinut-o
de gleznă.

Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
dar acum e într-un scaun cu rotile,
iar eu m-am săturat
să stau jos.

Vreau să mă dau în leagăne
spânzurate de mâini,

leagăne care nu ruginesc.

And there in a golden ray of light...

Sunday, March 20, 2011

Tic-Tac

"Bună seara!
Am venit şi eu
cu o pereche de ochi căprui
la reparat.
S-au stricat acum vreo şase luni
şi de-atunci nu vor nicicum
să mai vadă
ce vreau
eu
să văd."

Când am venit să-i iau înapoi
erau mai mari şi mai strălucitori
dar clipeau cu un zgomot
ciudat:

tic-tac,
tic-tac.

După ce i-am înşurubat la loc
sub sprânceană,
mi-am dat seama
c-au fost reparaţi
de un ceasornicar
şi nu de mecanicul
la care mă duc o dată pe lună
să-mi regleze
bătăile inimii.

Vedeam doar momente
alături de oameni care nu respirau,
dar pe care încă încercam
să-i resuscitez.

Era trecutul
prin care mi-ar fi plăcut
să trec.

Save tonight and fight the break of dawn, come tomorrow, tomorrow I'll be gone.

Saturday, March 19, 2011

Părinţi "Adevăraţi"

Când avea trei ani,
mama ei s-a recăsătorit
cu un bărbat urât şi rău
pe care ea-l poreclise
"Adevăr" -
primul cuvânt
din propoziţiile sale.

"Adevărul e că nu te iubesc"
"Adevărul e că nu eşti frumoasă"
"Adevărul e că Moş Crăciun nu există",

îi spunea adevăruri mai crude
cu fiecare zi de naştere.

"Adevărul e că
Soarele nu răsare în fiecare dimineaţă
pentru tine,
ci pentru că e obligat
prin contractul semnat cu oamenii
să se prezinte în fiecare zi
la locul de muncă.
A fost doar o coincidenţă
că bucata aia de cer
pe care munceşte
e cea de la fereastra ta."
i-a spus el
la a şasea primăvară.

Dar fetiţa n-a plâns,
a luat-o la fugă
spre bucătărie
să pregătească o gustare
Soarelui.

Să strălucească şi mai frumos
ca să fie promovat.

Thursday, March 17, 2011

Ultimul etaj

Sufletul meu e un şantier în lucru,
se construieşte la el întreaga zi,
dar totul se dărâmă peste noapte.

Aşa c-am urmat sfatul lui Manole
şi-am aşteptat să apară un om
pe care să-l zidesc
fără să ţin cont dacă e alergic
la cărămizi,
la timp
sau la mine.

Dar a sosit Cineva
şi sufletul meu
a rămas
o clădire fără ultimul etaj,

atunci când acelaşi Cineva
a plecat
luând şi scara
cu sine.

Wednesday, March 16, 2011

Suflet vitreg

Mi-am tras obloanele la urechi
şi mi-am bandajat strâns
rănile
ca sufletul meu să nu aibă
pe unde ieşi.

Mă minte mereu
că se duce la magazin
să-şi cumpere şosete
"de orice culoare în afară de alb",

când de fapt se duce
să iubească.

Şi mă minte mereu
că nu mai iubeşte suflete de om
şi că s-a reprofilat
pe suflet de păsări, petale şi praf,

dar l-am prins în mansarda soarelui
ţinându-se de mână
cu un suflet de El.

"Si ce dacă iubesc
fără să-l cunoşti înainte?
Până acum m-ai împins
doar spre sufletele celor care
m-au lăsat la uşă,
spunându-mi să aştept
până-şi fac curat
în sufragerie
şi viaţă", mi-a ţipat.

L-am certat şi l-am tras de urechi
până acasă,
unde l-am pedepsit
să stea în camera lui
cinci zile
fără să iubească.

În a şasea zi am deschis uşa
şi l-am surpins
îmbrăţişând o coastă.

"Întotdeauna e ceva de iubit", mi-a spus.

Cum pot încăpea atâtea sentimente într-un corp atât de mic?" m-a întrebat. Dar el habar nu avea că nu în trup se ţin sentimentele. Şi nici în buzunare.

Dacă

"Dacă, Dacă, Dacă!
Mai lasă-l pe Dacă
să se odihnească,
nu crezi că s-a săturat
să vină zilnic pe buzele tale
cu toate valizele după el?
Are şi el familie,
are şi el copii,
lasă-l să trăiască", i-am spus.

Ea m-a privit lung
şi a întrebat:
"Şi totuşi, Dacă...?"

Şi-atunci Dacă a sosit
în pijamale şi papuci de casă.

"Fă-mi o cafea tare
şi grăbeşte-te!
În cinci minute trebuie să fiu
pe un alt continent,
mai sunt atâţia oameni
care mă cheamă
doar să le spun că
nu eu am răspunsurile la întrebările lor."
Dianei.

What should we do? Put our lives on hold just because they don't know how to act? No honey, we have to keep going.

Tuesday, March 15, 2011

Gemene

Mergeam astăzi spre casă
pe strada pe care am numit-o
"strada pe care locuieşte sora mea geamănă",
pentru c-am văzut
o poartă
care semăna atât de bine cu mine
încât se uitau oamenii lung la noi
întrebându-ne de ce nu suntem
îmbrăcate la fel -
doar aşa fac
surorile gemene.

Poarta avea lacătul stricat,
aşa că putea să intre
Oricine,
să stea când vrea
şi să plece cât vrea,
fără ca ea să poată alerga
să-l aducă înapoi -
era bine fixată
în balamale,

iar corpul era prea mic
să poată respira
fără ca sufletul să i se lovească
de coastele bătute în cuie
ruginite de la atâta ploaie.

Şi clanţa se răcise de când nu mai fusese atinsă.

Semănam atât de bine cu poarta asta,
încât am fugit spre casă
să-mi întreb părinţii:

"mamă, tată,
am avut cumva o sora geamănă
pe care aţi dat-o spre adopţie
unui gard,
de teamă că nu vă veţi permite
suficientă vopsea
încât să ne îmbrăcaţi pe
amândouă?"

Monday, March 14, 2011

O cariocă albastră Bic


- Fii fericită că ruptura s-a întâmplat acum şi nu mai târziu.

- Da… Ştiu… Altfel ar fi fost şi mai multe bănci.
- Nu. Ar fi fost mai mult decât bănci.
[…]
- Ştii ce mă încălzeşte pe mine? Că ştiu că cel puţin pentru o secundă, s-a gândit la mine. Şi e grav… E grav când ajungi să te mulţumeşti cu o secundă.
[…]
- Despre ce e vorba?
- Despre un tip.
- Mereu e vorba despre un tip.
[…]
- Nu… Suntem toţi fericiţi. Dar pe rând. Fiecare dintre noi este fericit pe rând.

O să alergăm împreună.

Our heart is both drunk and a kid.

“E frumoasă viaţa asta. Dacă nu o vezi aici, uită-te pe geam. Ignoră şantierul şi priveşte-o.”

Amintiri din prima bancă de pe rândul de la uşă.

A-na a-re me-re şi su-flet

"Cumpăraţi,
cumpăraţi cel mai consistent şi sănătos fruct!
N-are viermi, nici sâmburi sau coajă
şi nu e cancerigen!
Nu trebuie nici măcar să-l spălaţi
şi-l puteţi ţine pe platou sau în cămară
cât vreţi
fără să se strice!
Cumpăraţi,
cumpăraţi cel mai ieftin fruct!",

striga Ana din spatele unei tarabe
de unde-şi vindea sufletul
fără ca măcar să-l cântărească
înainte.

Nu voia să fie cunoscută doar drept
"fata cu mere din abecedar",
care erau oricum prea acre
ca cineva să vrea
s-o iubească
de-ndată ce-i desparte
numele în prea puţine
silabe
şi
suflete.

Saturday, March 12, 2011

Strada oamenilor care nu pot iubi


M-am mutat de ieri pe strada oamenilor
care nu pot iubi decât de la nouă
până în jur de ora şase,
cu două pauze de masă
şi una de odihnă a braţelor.

Dar azi mi-au spus vecinii să mă mut
pentru că
"fetele care iubesc prea multe ore pe zi"
tulbură liniştea cartierului;
am vrut să mă întorc
pe strada oamenilor cu ochi căprui,
dar apartamentul meu se vânduse deja
cuiva cu ochi mai căprui
decât ai mei.


Aşa c-am închiriat o garsonieră
pe strada numerelor impare
ca sufletul meu
să nu mai poată fi rupt în sferturi
sau jumătăţi.

Doar în întreguri.


Because there are things that I've seen I don't believe. So cling to what you know and never let go, you should know things aren't always what they seem.

Wednesday, March 9, 2011

Basme moderne

De când sunt mică
scotocesc în fiecare seară
în coşul de gunoi
după un alt
suflet
care să-mi spună povestea lui,
pentru că adevăratele basme
nu sunt scrise de fraţii Grimm
sau Andersen,
ci de florile respinse,
ţigările fumate până la filtru
şi scrisorile care nu ajung
niciodată
la destinatar.

Din când în când,
îmi găsesc din greşeală
propriul suflet
ascuns
sub coaja unei banane,
prefăcându-se că se înveleşte
cu soare.

Şi atunci ascult
cel mai frumos basm din lume,
căci deşi pare că se termină
cu fiecare prinţ care pleacă
înainte să salveze prinţesa,
ea învinge singură zmeii,
nu doarme mai mult de şase ore pe noapte,
mănâncă doar mere verzi
şi nu-şi pierde niciodată
pantofii.

doar sufletul
în mâinile altora.
Viaţa e frumoasă!

Diferenţa dintre 4 şi 100


Şi timp de două ore am vorbit la telefon pentru prima dată în aproape opt luni. Am vorbit despre viitor, despre şcoală, despre muzică, bac, facultate, vară, filme, oameni şi oraşe.
Am vorbit despre noi. Noi cei de atunci şi noi cei de acum. Am vorbit despre prima seară şi ultima după-masă. Lucruri care au fost dezbătute de multe ori înainte. Dar care acum puteau fi spuse fără să strângem din dinţi.Trecuse prea mult timp şi veniseră prea mulţi oameni ca să ne mai putem răni unul pe altul.


- Zi-mi ceva despre tine ce nu ai mai spus nimănui până acum, i-am zis.
- Hmmm, sigur o să ţi se pară o prostie şi o să râzi, dar atunci când…
Dar nu am râs. Am zâmbit.

Între 4 şi 100 a fost o diferenţă de câteva nopţi pierdute, o bomboană de mentă, o rochie neagră, un cântec la chitară, patru dioptrii, două semafoare, o îmbrăţişare şi un bilet galben cu numele meu scris pe el.

Tuesday, March 8, 2011

Salt water for our wounds



I don't know who or where he is. But I know he's on his way and he is getting here as fast as he can.

Thursday, March 3, 2011

I know I am but autumn to your heart, and not the full four seasons of the year.


Îmi amintesc că aveam vreo cinci-şase ani când m-a întrebat bunica mea dacă iubesc pe cineva mai mult decât pe părinţii mei. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost legat de o jucărie pe care o primisem recent de la tata. Era un iepuraş mare, roz, foarte pufos şi care avea un buton pe care dacă apăsam începea să cânte şi să i se aprindă ochii. Dar am minţit-o pe bunica mea, spunându-i că "nu". A doua zi am luat iepuraşul şi l-am ascuns în dulap printre haine. Mă simţeam vinovată. Şi credeam că aşa încetezi să iubeşti pe cineva. Nemaivăzându-l.

Când aveam vreo nouă-zece ani îmi petreceam verile la ţară. Mă jucam toată ziua afară cu ceilalţi copii, iar seara mă prindea dorul de ai mei. Doar seara. Aşa că bunica mea punea la poarta curţii, în fiecare seară, un băţ , "ca să se sperie dorul şi să fugă; să nu o mai supere pe fetiţa mea", spune ea. Şi credeam că aşa nu ai cum să mai simţi lipsa cuiva.


Mai târziu mi-am dat seama că lucrurile stau cu totul altfel.


- Vara trecută a fost cea mai frumoasă de până acum.
- Şi o să vină de mai multe ori.

Wednesday, March 2, 2011

Artist fără public

Dumnezeu nu doarme niciodată,
stă să ne picteze în fiecare noapte
un alt răsărit,
aşa că m-am dus la el acasă
cu o cutie de bomboane,
să-l laud şi să-mi cer scuze
în numele celor care nu-i apreciază
arta.

I-am spus că e mai talentat
decât Da Vinci
şi că mi-au plăcut dintotdeauna
tablourile lui
atât de speciale
încât nu pot fi încadrate
în vreo ramă
sau curent artistic.

Îmi mulţumea emoţionat
rugându-mă să-l mai vizitez,
în timp ce o luam la fugă desculţă
pe uşă sau pe fereastră -
nu mai ştiu pe care.

Voiam să ajung repede acasă,
să mă spovedesc
în faţa ceştii mele de ceai.

"Eu dorm mereu până la prânz."

Tuesday, March 1, 2011

Ana II


- Ce frumos ai scris. Ce drept. Şi ce litere frumoase şi rotunde. Uite, ai şi alineat. Ana, nu ţi-ai dori să ai şi viaţa aşa de ordonată?
- Nu, nu cred...
- De ce?
- Pentru că în felul ăsta viaţa mea ar fi ca un roman pe care l-ar cumpăra toată lumea. Dar nu ca să-l citească. Ci ca să-şi acopere geamurile cu paginile lui. Să intre mai multă lumină.