Sunday, September 19, 2021

Old wounds die hard



Primele trei luni din an au fost din cale afară de dificile. Aprilie a fost o lună neutră. Din Mai până la sfârșitul lui August am trăit cea mai bună perioadă din viața mea. Septembrie a fost groaznic, dar începe să fie mai bine. 

Și eu mă gândesc la o grămadă de lucruri. Mă gândesc la câtă viață mi-a mai rămas de trăit – cum încă nu am trăit cele mai frumoase momente din viața mea, dar nici pe cele mai urâte. Mă gândesc la cât de minunat este faptul că exist și la cât de mici au fost șansele ca fiecare dintre noi să fie aici. Mă gândesc la cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă ai mei s-ar fi mutat în Sibiu în loc de Brașov, atunci când m-am născut. Și mi se pare de neconceput ca eu să fi avut altă viață decât cea pe care am trăit-o.

Mă pun față în față cu mine însămi, cu toate gândurile care-mi poposesc în minte sau care sunt mereu acolo, și-mi pun întrebări astfel încât să-mi pun la îndoială convingerile. Nu-mi dau voie să mă mai păcălesc. Dar nici nu mă mai pedepsesc atunci când greșesc. Nu mai petrec zile la rând repetându-mi un discurs care nu a fost niciodată al meu. Îmi dau voie să greșesc fără să mă mai lovesc în moalele capului de fiecare dată când ratez în misiunea de a fi perfectă. Toate lucrurile astea sunt încă noi pentru mine, revelatoare, eliberatoare.

Cât de frumos este să nu mai simt că mă trădez pe mine însămi! Să știu că orice s-ar întâmpla sunt acolo pentru mine. Că o să am grijă de toate variantele mele, de la copilul de 4 ani care învățase, fără să cunoască încă termenul, cum se simte anxietatea, la femeia de 29 de ani care este cu totul altfel de cum mi-aș fi imaginat-o vreodată. Încă mi se pare ciudat să spun despre mine că sunt femeie, și nu fată, deși știu că sunt de multă vreme adult în toată regula. Poate este pentru că am fost nevoită să cresc înainte de vreme, iar mai apoi am simțit nevoia să recuperez. Oricum ar fi, un lucru e cert: niciun copil nu ar trebui să se simtă forțat să-și crească oasele înainte de vreme. E împotriva firii.

Chiar și așa, am ajuns departe: de la a sta în spatele meu și a mă împinge singură în prăpastie, la a da fuga jos ca să întind o plasă de siguranță pentru momentul inevitabil în care o să-mi pierd echilibrul. 

Știu că nu mi-a fost deloc ușor să fiu în locul meu – nu ar fi putut fi ușor pentru nimeni. Și deși mai am destule lucruri pe care trebuie să le rezolv în relație cu mine sau cu viața mea, pot să spun cu mâna pe inimă că, ținând cont de circumstanțe, mi se pare uimitor că am devenit cine sunt azi. Îmi place cum și cine sunt pe dinăuntru. 

Presar mult farmec peste cele mai banale lucruri și îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Ce lucru minunat!


As we wait for the sunset to come
You just slip your heels back on
'Cause you can only move through the dark.

Wednesday, September 15, 2021

Énouement

Nimeni nu ar fi putut să trăiască viața care mi-a fost dată, mai bine decât am trăit-o eu.

Tuesday, September 14, 2021

Haiku #10

His eyes on me like
A black hole born to swallow
The moon: real hunger.