Wednesday, November 28, 2012

Nimic... nimic important

Cineva mi-a spus acum câteva zile că doar atunci când eşti singur ai parte de linişte. Că liniştea şi dragostea nu merg mână-n mână. Braţ de braţ nici atât. Şi pe moment mi-am dorit şi eu asta. Liniştea pe care o aveam pe când mă mulţumeam cu două certitudini: prima că am fost şi a doua că sunt. Atât. Râvneam la zilele în care singurele aşteptări, dorinţe şi planuri şi viitor mă includeau pe mine şi atât. Zilele în care nu trebuia să-mi iau la revedere de la nimeni într-o gară. Şi nici să anunţ pe cineva dacă trenul o să întârzie. Nopţile în care somnul venea fără să-l chem. Şi serile în care subliniam diverse citate din cărţi fără să-mi zboare gândul la altcineva în afară de mine. 

Şi-apoi m-am răzgândit. Uşor, legănându-mi degetele de parcă mi-ar fi fost cald, am alungat gândurile astea. Pentru că mi-am amintit că prea multă linişte ajunge să fie tăcere. Că uneori e nevoie să-ţi auzi numele şi din gura altcuiva. Că pielea trebuie atinsă şi de alte degete decât ale noastre. Că muzica cea mai frumoasă e uneori un cuvânt şoptit. Şi că lumea arată altfel când cineva te ţine de mână. 

Şi pentru că unul dintre cele mai frumoase momente e cel în care cineva îmi ascultă inima cum bate. Pentru că eu nu pot asculta nicio bătaie de inimă fără teama că o să se oprească în momentul în care o să-şi dea seama că o aud. Nu mă întreba de unde până unde toată ideea asta copilărească pentru că n-aş ştii să-ţi răspund. Probabil mi-a rămas din copilărie când, după ce alergam prea mult, îmi auzeam pulsul atât de tare încât mi se făcea frică. 
- îţi aud inima. 
- şi nu ţi-e teamă că o să se oprească? 
- nu. 

E bine să existe cineva dispus să-ţi asculte inima, atunci când nici măcar tu nu o mai faci. E bine să nu-ţi fie frică în locul meu. 
(Nu doar) Pentru asta o să te ţin mâine de mână.

Saturday, November 24, 2012

Nu mai pot să mă exprim. Nu când e vorba de tine. Parcă mi-ai luat cuvintele şi le-ai ascuns. Ce-ai făcut cu ele? Vine iarna… dacă tot mi le-ai furat, bagă-ţi-le sub piele, să-ţi ţină de cald. Am observat că nu prea porţi mănuşi.

Monday, November 19, 2012

Mi-ai trecut

Nu mi-a fost niciodată dat să văd atât sfârşit, cât am văzut astăzi în fiecare deget al tău care se legăna leneş în semn de salut.

Sunday, November 18, 2012

Citeşte-mi gândurile!

Stau şi mă gândesc cum ar fi ca într-o zi, aşa deodată, să-mi apară pe piele toate gândurile pe care mi-e teamă încă să ţi le spun. Sunt curioasă cum ai reacţiona. M-ai dezbrăca cât mai repede ca să citeşti tot? Sau mi-ai cere să-mi pun paltonul pe mine şi să plec după prima propoziţie? 

Wednesday, November 14, 2012

Posesive II

Anul trecut aveam camera mea. o cameră mică, dar frumoasă, cu un perete tapetat cu iepuraşi şi castele, iar cu personaje din poveşti şi desene animate lipite pe ceilalţi pereţi. În colţul camerei aveam un ficus care săracul nici acum nu a primit un nume şi care cel mai probabil nici nu va primi unul vreodată. Aveam şi balcon şi perdele frumoase şi o cutie albastră cu berze în care aşezam ce mi-era mie mai drag şi ce voiam să păstrez ca peste ani să ştiu, în cazul în care voi uita, cine eram la nouăşpe ani. Pentru cine scriam. Cu cine îmi făceam planuri pentru anotimpurile care aveau să vină. Pentru cine îmi tremura, din când în când, vocea. La cine ştiam că nu trebuie să mă mai gândesc. 

 Anul ăsta nimic nu mai e la fel. Anul ăsta dorm pe jumătate de canapea într-o sufragerie. Hainele mele sunt într-un dulap în altă cameră, cărţile într-un sertar din bucătărie, iar dacă vreau să citesc sau să învăţ trebuie să mă refugiez într-un dormitor care nu este al meu. Nici cutia metalică cu berze nu mai e, a rămas acasă, ascunsă bine în camera mea, Într-o cutie de pantofi sub nişte haine pe care nu le mai port de mult, dar de care nu mă îndur să le dau. Anul ăsta nu am un loc pe care să-l numesc al meu în casa asta. Niciun colţişor care să-mi fie oază de linişte. Poate doar cada, dar asta numai dacă închid uşa cu cheia. 

Și totuşi… nimic nu pare atât de negru când ştiu că în loc de un pat dublu, am o mână pe care să o ţin. O brăţară - singura dintre toate cu care pot dormi pe mână. Un telefon de noapte bună în care “pe curând” înseamnă a doua zi şi nu o-nu-ştiu-care-zi din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Acum împăcările se fac prin îmbrăţişări, şi nu prin smsuri. Acum sunt mai multe săruturi şi mai puţine telefoane. Ating mai mult decât rostesc. Corzile vocale au uitat cum e să strige. Tăcerea a devenit linişte. Oftatul de dinainte de culcare, zâmbet. Iar mâinile tremură mai puţin de nervi şi mai mult de… 

Și culmea e că deşi n-am şi eu un loc al meu în toată casa asta mare… nu am simţit niciodată mai mult ca acum că oraşul ăsta îmi poate fi Acasă.

posesive I (5 februarie 2012)

Monday, November 12, 2012

Retrospectivă?

Acum ştiu ce în urmă cu doi ani nu ştiam. Sfârşitul ţi-l faci cu mâna ta. Iar plecarea cuiva odată aproape iubit nu reprezintă un punct de oprire. Din contră. Atunci trebuie să apeşi cât mai tare pe acceleraţie. Să treci cu viteză prin cât mai multe momente. Să nu ai nicio clipă de răgaz în care să cauţi semne şi răspunsuri care nu-şi au rostul. Sau să cauţi un sens în tot haosul ăsta. Totul se întâmplă cu un scop? E genul ăla de zicală care te face să te simţi puţin mai bine. Premiul de consolare pentru cei care şi-au ratat şansa. Atribuim sens pentru a ne face viaţa puţin mai uşoară, mai logică, mai poetică chiar. Pentru a ne accepta mai uşor eşecurile. VIAŢA NU E COERENTĂ. 

Poţi să-ţi doreşti tu cu tot sufletul. Să lupţi cu toate armele. Poţi să urli cât vrei că meriţi. Uneori pur şi simplu nu o să fie îndeajuns. În viaţă dragoste nu merge aşa. Poţi să încerci să-ţi dai upgrade după upgrade şi tot degeaba. Nu poţi convinge pe cineva să se întoarcă fără să-ţi pierzi demnitatea şi implicit pe tine însuţi. ATENŢIE! A nu se înţelege greşit, demnitate şi nu orgoliu - graniţa dintre cele două e subţire. E de n ori mai demn să cerşeşti bani decât să cerşeşti dragoste. 

Pierderea sinelui e periculoasă. Nu se poate da anunţ în ziar sau pe net. Nici afişe nu poţi lipi atunci când nu mai ştii cum arată persoana pe care o cauţi. Şansele de recuperare scad dramatic. 

Speranţa e bună doar atunci când se administrează în paralel cu simţul realităţii. 

Pentru goluri în stomac de tipul Groapa Marianelor administraţi ocazional cantităţi rezonabile din persoana care vi le provoacă. 

Am dat cu piciorul unde trebuia sărut. Ţie nu îţi voi face asta. 

Monday, November 5, 2012

SFÂRŞITUL vine după ultima bătaie de inimă

Am ştiut încă de pe atunci că tu ai să fii primul atac de cord căruia nu-i voi supravieţui. Îmi strângeam inima la piept cu atâta dor...

Thursday, November 1, 2012

Adevărul de azi, minciuna de mâine

Am auzit prea mulţi de niciodată care s-au transformat în mâine. Prea mulţi de întotdeauna care s-au sfârşit înainte să terminăm măcar de rostit cuvântul. Prea multe promisiuni privindu-ne în ochi şi încrucişându-ne degetele la spate. Prea multe minciuni… care nu au fost de la început minciuni. Prea multe poezii al căror răspuns a fost tăcerea. O singură întrebare: DE CE? Și prea multe răspunsuri din care să pot alege de una singură. Pentru că Adevărul de care aveam nevoie mi-a fost interzis. Un mare X imposibil de rezolvat, dar care acum ştiu că nu este indispensabil vieţii mele. 

Prea multe planuri pentru verile viitoare pentru ca la prima toamnă să ne punem bocancii şi să plecăm. Aşa se iese din suflete mai nou - luându-ne măsuri de precauţie că n-o să fim uitaţi prea curând. Cu cât vei călca mai tare cu atât vei fi mai de neînlocuit. Cu cât vei trânti uşa mai tare cu atât ţi se va simţi mai mult lipsa. Iar dacă nu vei arunca nicio privire înapoi, fii sigur că celălalt te va urma. Cerşindu-te înapoi. 

Și-acum spune-mi tu… cum să pot eu SĂ VREAU să mă mai dau pe de-a-ntregul? Abia acum când m-am recăpătat şi eu, ca să spun aşa. Și cum să percep cuvintele tale drept adevăr când drumul pe care am venit a fost pavat cu minciuni? Cum să am încredere atâta timp cât adevărul de ieri a fost minciuna de azi? 

Trecutul meu încă trece. Stai jos lângă mine. Aşteaptă. Mâna mea dreapta e acum plină doar de amprentele tale. Măcar pentru asta merită să ai puţină răbdare.

Notă către sine

Pune orice, numai suflet nu.