Wednesday, November 14, 2012

Posesive II

Anul trecut aveam camera mea. o cameră mică, dar frumoasă, cu un perete tapetat cu iepuraşi şi castele, iar cu personaje din poveşti şi desene animate lipite pe ceilalţi pereţi. În colţul camerei aveam un ficus care săracul nici acum nu a primit un nume şi care cel mai probabil nici nu va primi unul vreodată. Aveam şi balcon şi perdele frumoase şi o cutie albastră cu berze în care aşezam ce mi-era mie mai drag şi ce voiam să păstrez ca peste ani să ştiu, în cazul în care voi uita, cine eram la nouăşpe ani. Pentru cine scriam. Cu cine îmi făceam planuri pentru anotimpurile care aveau să vină. Pentru cine îmi tremura, din când în când, vocea. La cine ştiam că nu trebuie să mă mai gândesc. 

 Anul ăsta nimic nu mai e la fel. Anul ăsta dorm pe jumătate de canapea într-o sufragerie. Hainele mele sunt într-un dulap în altă cameră, cărţile într-un sertar din bucătărie, iar dacă vreau să citesc sau să învăţ trebuie să mă refugiez într-un dormitor care nu este al meu. Nici cutia metalică cu berze nu mai e, a rămas acasă, ascunsă bine în camera mea, Într-o cutie de pantofi sub nişte haine pe care nu le mai port de mult, dar de care nu mă îndur să le dau. Anul ăsta nu am un loc pe care să-l numesc al meu în casa asta. Niciun colţişor care să-mi fie oază de linişte. Poate doar cada, dar asta numai dacă închid uşa cu cheia. 

Și totuşi… nimic nu pare atât de negru când ştiu că în loc de un pat dublu, am o mână pe care să o ţin. O brăţară - singura dintre toate cu care pot dormi pe mână. Un telefon de noapte bună în care “pe curând” înseamnă a doua zi şi nu o-nu-ştiu-care-zi din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Acum împăcările se fac prin îmbrăţişări, şi nu prin smsuri. Acum sunt mai multe săruturi şi mai puţine telefoane. Ating mai mult decât rostesc. Corzile vocale au uitat cum e să strige. Tăcerea a devenit linişte. Oftatul de dinainte de culcare, zâmbet. Iar mâinile tremură mai puţin de nervi şi mai mult de… 

Și culmea e că deşi n-am şi eu un loc al meu în toată casa asta mare… nu am simţit niciodată mai mult ca acum că oraşul ăsta îmi poate fi Acasă.

posesive I (5 februarie 2012)

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.