Cel mai bun prieten din copilărie

Photo by Annie Spratt on Unsplash

        Îl chema Andrei şi avea ochii albaştri. Era cel mai bun prieten al meu în copilărie. Şi eram convinsă că atunci când voi fi mare mă voi căsători cu el. Îl cunosc de când aveam vreo trei ani. Mergeam la aceeaşi grădiniţă şi locuiam pe aceeaşi stradă. Era, de altfel, singurul băiat care locuia pe strada mea, iar eu nu eram genul de fetiţă care să sară coarda şi să se joace elastic. Eu eram aia cu genunchii mereu zgâriaţi. Aşa că ne înţelegeam foarte bine.

        Îmi amintesc că deseori după ce veneam de la grădiniţă, Andrei venea împreună cu mama lui pe la noi. Mamele noastre stăteau în bucătărie şi discutau de-ale lor, iar noi ne jucam în cealaltă cameră "de-a casa". Mereu acelaşi joc. Mereu doar ce voiam eu. Construiam o casă din nişte pături şi câteva scaune şi pierdeam ore aşa ore în şir. Mâncam cartofi copţi cu margarină murdărindu-ne pe toată faţa. Uneori tatăl lui ne ducea în parc şi ne cumpăra îngheţată. 

        Când am început şcoala, am picat în clase diferite. Nu mai petreceam aşa mult timp împreună, dar ne jucam împreună din când în când. Şi ţin minte că-mi lua apărarea iarna când colegii mei de clasă mă bulgăreau pe mine şi pe colegele mele.

        Într-o zi, nici nu mai ştiu din ce anotimp sau ce clasă, am aflat că s-a mutat. Nu-mi amintesc dacă am plâns sau nu, nici nu-mi dădeam prea bine seama de ce se întâmplă. Dar ştiu că la un moment dat m-a lovit rău dorul de el. Şi m-a ţinut mult timp. Nu l-am văzut vreo cinci-şase ani, dar aveam momente în care mă gândeam la el. Mă întrebam ce mai face, la ce şcoală e, dacă îşi mai aminteşte de mine.

        Într-o zi de la finalul clasei a opta, treceam prin parcul de lângă casa mea când am văzut stând lângă gard un băiat care semăna izbitor de tare cu el. Am încetinit pasul şi mă holbam efectiv la el nevenindu-mi să cred. El m-a văzut, m-a recunoscut şi s-a apropiat de mine:
        - Uite, ştiu că o să ţi se pară ciudat, dar eu te...

        - Andrei? l-am întrebat nelăsându-l nici măcar să-şi termine propoziţia.
        Mi-a zâmbit şi a dat din cap în semn afirmativ. Cred că l-am mai întrebat încă de vreo şase ori acelaşi lucru, repetând prenumele, dar şi numele de familie. Nu-mi venea să cred. Ne-am îmbrăţişat şi am stat puţin de vorbă. Am stabilit că o să ne mai întâlnim să stăm de vorbă. N-am făcut-o. Au trecut iar câţiva ani.
        Pe la sfârşitul clasei a unşpea, prin mai din câte îmi amintesc, a rămas peste noapte o prietenă la mine. Am pălăvrăgit o grămadă, iar la un moment dat am ajuns la subiectul "cel mai bun prieten din copilărie". I-am povestit de Andrei, iar ea m-a întrebat dacă am vreo poză recentă cu el. N-aveam. Dar era on pe messenger aşa că i-am cerut o poză cu el. N-a vrut să-mi dea, spunându-mi că dacă vreau să văd cum arată mai bine ne vedem la un suc în următoarea zi. Am acceptat. Ne-am întâlnit, ţin minte şi acum, la ora cinci. Eu am ajuns în mod miraculos mai devreme, deşi mai mereu întârzii. După câteva minute, un adolescent înalt, cu geacă de piele şi ochi albaştri s-a apropiat de mine şi mi-a zâmbit. Ne-am plimbat şi am vorbit despre o grămadă de chestii. La început a fost cam ciudat, el era cam tăcut, iar mie nu mi se mai oprea gura din vorbit. Pentru că eu atunci când am emoţii vorbesc PREA mult. Deşi era mai, era destul de frig afară, ţin minte că plouase chiar în ziua aia, aşa că am mers undeva la un suc. Nu mai ţin minte toate subiectele pe care le-am discutat, erau prea multe. Şcoală, facultate, muzică, filme, scriitori, relaţii. Când s-a înserat m-a condus până acasă, m-a pupat pe obraz şi am stabilit că o să ne mai vedem. N-am făcut-o. Aia a fost ultima dată când l-am văzut.
        Am rămas şi a rămas doar un nume de contact în lista de messenger.

        Ciudat cum oamenii pe care credem că o să-i avem mereu lângă noi... pleacă printre primii. Sau îi părăsim primii.