Monday, March 28, 2011

Cel mai bun prieten din copilărie

Îl chema Andrei şi avea ochii albaştri. Era cel mai bun prieten al meu în copilărie. Şi eram convinsă că atunci când voi fi mare mă voi căsători cu el. Îl cunosc de când aveam vreo trei ani. Mergeam la aceeaşi grădiniţă şi locuiam pe aceeaşi stradă. Era de altfel singurul băiat care locuia pe strada mea, iar eu nu eram genul de fetiţă care să sară coarda şi să se joace elastic. Eu eram aia cu genunchii mereu zgâriaţi. Aşa că ne înţelegeam foarte bine.
Îmi amintesc că deseori după ce veneam de la grădiniţă, Andrei venea împreună cu mama lui pe la noi. Mamele noastre stăteau în bucătărie şi discutau de-ale lor, iar noi ne jucam în cealaltă cameră "de-a casa". Mereu acelaşi joc. Mereu doar ce voiam eu. Construiam o casă din nişte pături şi câteva scaune şi pierdeam ore aşa ore în şir. Mâncam cartofi copţi cu margarină murdărindu-ne pe toată faţa. Uneori tatăl lui ne ducea în parc şi ne cumpăra îngheţată.

Când am început şcoala, am picat în clase diferite. Nu mai petreceam aşa mult timp împreună, dar ne jucam împreună din când în când. Şi ţin minte că-mi lua apărarea iarna când colegii mei de clasă mă bulgăreau pe mine şi pe colegele mele.

Într-o zi, nici nu mai ştiu din ce anotimp sau ce clasă, am aflat că s-a mutat. Nu-mi amintesc dacă am plâns sau nu, nici nu-mi dădeam prea bine seama de ce se întâmplă. Dar ştiu că la un moment dat m-a lovit rău dorul de el. Şi m-a ţinut mult timp. Nu l-am văzut vreo cinci-şase ani, dar aveam momente în care mă gândeam la el. Mă întrebam ce mai face, la ce şcoală e, dacă îşi mai aminteşte de mine.

Într-o zi de la finalul clasei a opta, treceam prin parcul de lângă casa mea când am văzut stând lângă gard un băiat care semăna izbitor de tare cu el. Am încetinit pasul şi mă holbam efectiv la el nevenindu-mi să cred. El m-a văzut, m-a recunoscut şi s-a apropiat de mine:

- Uite, ştiu că o să ţi se pară ciudat, dar eu te...

- Andrei? l-am întrebat nelăsându-l nici măcar să-şi termine propoziţia.

Mi-a zâmbit şi a dat din cap în semn afirmativ. Cred că l-am mai întrebat încă de vreo şase ori acelaşi lucru, repetând şi prenumele dar şi numele de familie. Nu-mi venea să cred. Ne-am îmbrăţişat şi am stat puţin de vorbă. Am stabilit că o să ne mai întâlnim să stăm de vorbă. N-am făcut-o. Au trecut iar câţiva ani.

Pe la sfârşitul clasei a unşpea, prin mai din câte îmi amintesc, a rămas peste noapte o prietenă la mine. Am pălăvrăgit o grămadă, iar la un moment dat am ajuns la subiectul "cel mai bun prieten din copilărie". I-am povestit de Andrei, iar ea m-a întrebat dacă am vreo poză recentă cu el. N-aveam. Dar era on pe messenger aşa că i-am cerut o poză cu el. N-a vrut să-mi dea, spunându-mi că dacă vreau să văd cum arată mai bine ne vedem la un suc în următoarea zi. Am acceptat. Ne-am întâlnit, ţin minte şi acum, la ora cinci. Eu am ajuns în mod miraculos mai devreme, deşi mai mereu întârzii. După câteva minute, un adolescent înalt, cu geacă de piele şi ochi albaştri s-a apropiat de mine şi mi-a zâmbit. Ne-am plimbat şi am vorbit despre o grămadă de chestii. La început a fost cam ciudat, el era cam tăcut, iar mie nu mi se mai oprea gura din vorbit. Pentru că eu atunci când am emoţii vorbesc PREA mult. Deşi era mai, era destul de frig afară, ţin minte că plouase chiar în ziua aia, aşa că am mers undeva la un suc. Nu mai ţin minte toate subiectele pe care le-am discutat, erau prea multe. Şcoală, facultate, muzică, filme, scriitori, relaţii. Când s-a înserat m-a condus până acasă, m-a pupat pe obraz şi am stabilit că o să ne mai vedem. N-am făcut-o. Aia a fost ultima dată când l-am văzut.

Am rămas şi a rămas doar un nume de contact în lista de messenger.


Ciudat cum oamenii pe care credem că o să-i avem mereu lângă noi... pleacă printre primii. Sau îi părăsim primii.

6 comments:

  1. :( ce povestioara dragutza.dar trista...
    eu nu am avut niciodata un cel mai bun prieten.toata copilaria am alergat in cautarea unei asemenea persoane.mereu si mereu.si orice persoana noua intalneam,in mintea mea deja mi-o imaginam cum ar fi sa ajungem cei mai buni prieteni.era un fel de obsesie care nu-mi dadea pace.pentru ca eu nu am avut niciun vecin,niciun coleg la gradinitza sau la scoala,in generala sau in liceu,cu a carui parinti sa fie prieteni cu ai mei,cu care sa nu ma fii certat niciodata,cu care sa fii petrecut ani si ani impreuna,fara ca nimic sa nu se schimbe.si eram intr-o continua cautare de "best friend".pentru ca majoritatea din jurul meu aveau...si nu intelegeam de ce eu nu pot sa am.am inceput sa cred ca am eu vreo problema.devenisem prea disperata.pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca prietenia nu exista.au avut grija sa-mi demonstreze clar si chiar dureros cele 2 tipe pe care eu le consideram cele mai bune prietene,care imi erau ca niste surori,pentru care as fi facut orice...si din acea clipa am incetat sa mai caut.mi-am dat seama ca nu e vina mea,ci pur si simplu asa este viata...iar acum nu mai am nevoie de asa ceva.
    pur si simplu...

    ReplyDelete
  2. și eu tot de pe la 3 anișori am făcut cunoștință cu cel mai bun prieten de atunci *în cazul meu e o 'ea'*. era mai mare ca mine și nu ieșea cu alții. mă învăța lucruri bune, dar și prostii. și când spun prostii, păi erau prostii. tot așa, mama mea era bună prietenă cu a ei, stăteau de vorbă aproape zilnic, noi ne vedeam zilnic. cam de când a plecat mama, n-am mai vorbit atât de des. era și ea mai mare, eu abia intram în clasa I. a plecat în bucurești; un an, doi, n-am mai văzut-o deloc. m-am întâlnit într-o zi cu ea pe scări, nu știam că a venit. avea ochiul vânăt. ne-am salutat și toate cele, am întrebat-o ce mai face, cum mai e, am remarcat că nu i se schimbase nimic din modul de-mi vorbi. apoi a plecat iar. când a venit, era însărcinată și avea 20/ 20 și de ani.*am menționat că era mai mare* evident, nu mai vorbim, dar dacă mă vede, mă salută și-mi oferă cel mai blând zâmbet cu putință. acum, după cum știi, o am pe Luciana. e fată bună. mă țin tare de ea, și sper că și ea face la fel.

    dacă tot depănăm amintiri. :) :*

    ReplyDelete
  3. @ Lola: Nu ştiu ce să îţi zic... de obicei când ne dorim prea mult sau încercăm prea tare, obţinem exact efectul invers. Prietenia aia adevărată şi necondiţionată există, doar că nu ştim noi s-o ţinem în viaţă. Prea mult orgoliu, prea mult egoism, prea repede renunţăm. Uităm. Dar hey, L. o să fie bine, n-are cum altcumva să fie. :]

    @ Ada: E frumos că ai rămas cu o amintire plăcută. Asta am păţit şi eu. Şi la urma urmei, asta contează. Dacă nu durează pentru totdeauna, măcar să se termine frumos. Aparent măcar, pentru că nu cred că există un sfârşit frumos a ceva ce a contat şi poate încă contează pentru tine. Cât despre "a învăţa prostii", ştiu cum e :)). Prietena mea cea mai bună din copilărie era verişoara mea mai mică cu un an jumate decât mine. O ştiu de când s-a născut şi ne petreceam mereu verile împreună. Oricum, ideea e că de fiecare dată când făceam o prostie, mama ei dădea vina pe mine, pentru că de! eu eram aia mai mare.
    :]

    ReplyDelete
  4. mi-a placut povestea ta, avand in vedere ca si eu am un astfel de prieten. Il cheama Lucian si ne cunoastem de cand aveam 3 ani si el 6. A fost cel mai bun prieten al meu, mai ales ca eu eram baietoasa si jucam fotbal, fugeam, ma juleam. Intr-o zi s-a mutat...in Milano. Eeee...cale lunga pana acolo. Au trecut ani buni de atunci..5 mai exact si eu nu l-am mai vazut. Dar m-am gandit mereu la el si daca el se gandea oare la mine - nu stiu. Stiu un singur lucru: voiam sa-mi petrec toata viata alaturi de el, iar acum nici nu mai stiu cum arata sau daca l-as mai recunoaste daca l-as vedea pe strada.
    Asa ca stiu exact ce simti. Trista poveste.

    ReplyDelete
  5. Ca veni vorba despre puterea prieteniei, ti-as recomanda o carte superba : Suflete pereche de Cecelia Ahern. Merita citita din fila-n fila.

    ReplyDelete
  6. @ Nadia: Sper să îl revezi. :]
    Cât despre carte, merci de recomandare, dar am citit-o. Am citit toate cărţile Ceceliei. :D

    ReplyDelete

Vorbește-mi.