Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
atât de lungi încât
puteam spânzura
leagăne
de ele.
Pentru noi.
Nu purta niciodată ştrampi,
şosete
sau pantofi cu toc,
mergea doar desculţă
prin cioburi.
Și ne-a văzut plecând de-atâtea ori,
încât s-a îndrăgostit de trenuri.
Eram atât de ocupaţi
să ne ţinem de mână,
încât n-am văzut-o
alergând
să-mbrăţişeze locomotiva.
Altfel aş fi ţinut-o de gleznă.
Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
dar acum e într-un scaun cu rotile,
iar eu m-am săturat
să stau jos.
Vreau să mă dau în leagăne
spânzurate de mâini,
leagăne care nu ruginesc.
And there in a golden ray of light...
ha, cât de frumos te joci cu niște cuvinte, cât de aparte îți e modul de a le lucra, de a le oferi înțelesuri care mai de care. să tot spânzurăm leagăne! s-aveam numai grijă să nu fie gâtul în locul picioarelor sau al mâinilor.
ReplyDelete:*
Mulţumesc, Ada!
ReplyDeleteProbabil o să le spânzur de gene. Leagănele sunt binevenite în vis.
:]