Suflet vitreg

Photo by Marcus Wallis on Unsplash

Mi-am tras obloanele la urechi
şi mi-am bandajat strâns
rănile
ca sufletul meu să nu aibă
pe unde ieşi.

Mă minte mereu
că se duce la magazin
să-şi cumpere şosete
"de orice culoare în afară de alb",
când de fapt se duce
să iubească.

Şi mă minte mereu
că nu mai iubeşte suflete de om
şi că s-a reprofilat
pe suflet de păsări, petale şi praf,
dar l-am prins în mansarda soarelui
ţinându-se de mână
cu un suflet de El.

"Si ce dacă iubesc
fără să-l cunoşti înainte?
Până acum m-ai împins
doar spre sufletele celor care
m-au lăsat la uşă,
spunându-mi să aştept
până-şi fac curat
în sufragerie
şi viaţă", mi-a ţipat.

L-am certat şi l-am tras de urechi
până acasă,
unde l-am pedepsit
să stea în camera lui
cinci zile
fără să iubească.

În a şasea zi am deschis uşa
şi l-am surpins
îmbrăţişând o coastă.

"Întotdeauna e ceva de iubit", mi-a spus.

"Cum pot încăpea atâtea sentimente într-un corp atât de mic?" m-a întrebat. 

Dar el habar nu avea că nu în trup se ţin sentimentele. Şi nici în buzunare.