Wednesday, March 16, 2011

Suflet vitreg

Mi-am tras obloanele la urechi
şi mi-am bandajat strâns
rănile
ca sufletul meu să nu aibă
pe unde ieşi.

Mă minte mereu
că se duce la magazin
să-şi cumpere şosete
"de orice culoare în afară de alb",

când de fapt se duce
să iubească.

Şi mă minte mereu
că nu mai iubeşte suflete de om
şi că s-a reprofilat
pe suflet de păsări, petale şi praf,

dar l-am prins în mansarda soarelui
ţinându-se de mână
cu un suflet de El.

"Si ce dacă iubesc
fără să-l cunoşti înainte?
Până acum m-ai împins
doar spre sufletele celor care
m-au lăsat la uşă,
spunându-mi să aştept
până-şi fac curat
în sufragerie
şi viaţă", mi-a ţipat.

L-am certat şi l-am tras de urechi
până acasă,
unde l-am pedepsit
să stea în camera lui
cinci zile
fără să iubească.

În a şasea zi am deschis uşa
şi l-am surpins
îmbrăţişând o coastă.

"Întotdeauna e ceva de iubit", mi-a spus.

Cum pot încăpea atâtea sentimente într-un corp atât de mic?" m-a întrebat. Dar el habar nu avea că nu în trup se ţin sentimentele. Şi nici în buzunare.

7 comments:

  1. "Cum pot încăpea atâtea sentimente într-un corp atât de mic?" m-a întrebat. Dar el habar nu avea că nu în trup se ţin sentimentele. Şi nici în buzunare." -> genial! :X

    ReplyDelete
  2. 'şi l-am surpins
    îmbrăţişând o coastă.'
    "Întotdeauna e ceva de iubit", mi-a spus.

    ha. visele îți dezertează, după cum ai spus chiar tu într-un alt poem, iar pe drum îți culeg și sufletul. foarte frumos!

    ReplyDelete
  3. something nice y read here ;)

    ReplyDelete
  4. În a şasea zi am deschis uşa
    şi l-am surpins
    îmbrăţişând o coastă.

    cât de frumos!

    ReplyDelete
  5. Mulţumesc! Mă bucur că ţi-a plăcut! :D

    ReplyDelete

Vorbește-mi.