Tuesday, February 8, 2011

Scrisoare către Alex (şi nu numai.) VI



Alex, te-am văzut astăzi la un colţ de stradă. Stăteai pe loc privind către vitrina unui magazin. Zâmbeai. Nu ştiu dacă ţie sau manechinelor. M-am oprit lângă tine ca să privesc şi eu.

Îmi pari bolnav. Te-ai uitat prea mult la soare, aşa-i? De asta eşti atât de palid... Credeai că te va încălzi, dar de fapt te-a îmbolnăvit. De ce nu te speli cu puţin întuneric pe faţă? Şi nu vezi cum atârnă pielea pe tine? Cât de largă îţi vine? De ce nu te duci la un croitor să ţi-o strângă puţin? Sau măcar mănâncă şi tu altceva în afară de asfinţituri pe pâine. Nu ştii că nu ţin de foame? Şi-ar trebui să dai o fugă şi până la frizerie. Ai părul foarte încurcat, se vede că ţi-ai îngropat visele în el. Cred că va trebui să ţi-l taie, nu de alta, dar nu cred că există pieptăn atât de puternic încât să netezească morminte. Şi de ce stai doar pe vârfuri? Crezi că ajungi mai uşor la stele? Te înşeli. O să le sperii aşa. La fel cum mă sperie solzii de pe umerii tăi. Când ţi-ai cusut? Şi ce s-a întâmplat cu penele tale? Spune-mi că nu le-ai aruncat. Spune-mi că le-ai pus în şifonier la naftalină...

Şi te rog, nu mai cânta la pian toată ziua! Mereu se plâng vecinii tăi că sunt prea joase notele. Atât de joase încât par că se aud de sub pământ. Mi-au spus că mereu e cutremur când ţipă nota do. Aşa că încetează! Şi nu-mi spune că în felul ăsta crezi c-or să ţi se lungească degetele şi o să prinzi mai uşor oamenii. Ai încercat şi cu cleşti, dar degeaba. Ce te face să crezi că va fi mai bine cu un pian? Crezi că oasele cresc ascultând muzică? Sau că oamenii se întorc dacă le scrii?

Mai degrabă încearcă şi tu să îi prinzi cu o undiţă. Ştii tu, una ca a omului de care mi-ai tot povestit. Apare în fiecare seară şi stă aşezat pe lună legănându-şi picioarele în gol. Şi pescuieşte. Îţi pescuieşte pleoapele şi somnul. Nu te lasă deloc să dormi. Şi cu fiecare noapte albă ţi se pare că ai ochii şi mai mari. Şi te temi că în curând n-or să-ţi mai încapă pe chip şi o să înghită tot ce ai. Şi mai important, tot ce nu ai.

Tot ce nu avem. Uite, suntem amândoi bolnavi acum. Nu ştiu cine a îmbolnăvit pe cine, dar nu mă îmbrăţişa. Mi-e teamă să nu mi se schimbe culoarea ochilor. S-au făcut albaştri de la cer sau de la el, nu ştiu exact. Acum plec. Am un asfinţit de prins şi de întins pe pâine. Poate găsesc şi nişte ploaie să presar deasupra. Să dea puţin gust. De el. Ştiu.

I could have sworn I heard you say that you are mine...


De două nopţi mă trezesc mereu la 3:14...

7 comments:

  1. hei!
    da, si mie-mi plac mult citatele acelea din Mae West.
    vroiam sa-ti spun ca-mi place foarte mult blog-u' tau.
    scrisorile catre alex mi se par cele mai tari posturi.
    am bagat si eu id-u' tau in lista :)
    felicitari pt blog

    ReplyDelete
  2. Cu totii avem un Alex... Si cum se face ca Alex asta al nostru e mereu acelasi?

    ReplyDelete
  3. Anonim, ai fi surprins să aflii cine e Alex. :)

    ReplyDelete
  4. Ei.. Alex sunt eu uneori, alteori esti tu, de multe ori si amicul pentru care ai o pasiune ascunsa, sau poate chiar domnul acela respectabil pe care l-ai cunoscut cand aveai 11 ani.

    ReplyDelete
  5. Când am scris textele astea, am făcut-o referitor la o anumită persoană. Nu a fost ceva la modul general, deşi ştiu că multă lume se poate raporta la text.

    ReplyDelete
  6. ELUCUBRÁȚIE...

    ReplyDelete

Vorbește-mi.