Prietenii?

Photo by Eric Ward on Unsplash

Deseori prieteniile se transformă în conversaţii de genul (sau uneori nici măcar atât):

[...]

- Şi? Cu atestatul?

- Ah, păi atestatu' trebuie să fie gata până pe 24.

- Nu, nu, mă refer dacă ai făcut ceva la el.

- Ah, nu. Nimic încă, tu?

- Nici eu.

Tăcere.

- Ştii că... asta e cea mai lungă conversaţie pe care am avut-o în ultimile luni, nu?

- Serios? Nu... Nu... Am mai vorbit şi la şcoală.

- De fapt nu, nu am mai vorbit şi la şcoală...

- Păi... nu ştiu ce să zic.

Râde silit. Tăcere.

- Şi... ce mai faci?

Râd.

- Ce să fac? Bine, cred... Tu?

- Bine şi eu.

Tăcere.

- Păi bine... Hai că eu plec...

Zâmbesc.

- Bine atunci.

- Bine. Păi... mai vorbim la şcoală!

- Da... Mai vorbim.

- Pa!

- Papa!

Nu ştiu de ce îmi pare mai rău. Că s-a ajuns aici? Sau că ştiu că ne-am minţit pe noi înşine când ne-am spus că o să vorbim? Niciodată nu o facem. Şi stau şi mă gândesc de ce. Ce s-a întâmplat? Singurul răspuns care îmi vine în minte e "nimic". Într-o perioadă am încercat amândoi. Apoi am încercat doar eu. Acum... nu mai încearcă niciunul. Nu ştiu dacă o să îţi mai pot spune vreodată toate lucrurile pe care le cred, aşa cum am făcut-o acum X luni (X pentru că sinceră să fiu, mi-e teamă să le număr, atât de multe sunt). Nu ştiu dacă îşi au rostul. Dacă mai pot. Dacă mai vreau. Dacă mai vrei. Dacă ar schimba ceva.

Şi tu? Tu cine eşti? M-ai strigat pe nume, dar până m-am întors... ai dispărut.