Păsări

Photo by Oscar Söderlund on Unsplash

Parcă şi acum îi aud pe medici.

"Născută la şapte seara într-o oarecare zi de vară. Ne pare rău, doamnă, dar fetiţa dumneavoastră este prea mică. N-o să poată umple niciodată golul cuiva din suflet. Şi pe deasupra e şi foarte slabă, aşa că să nu vă miraţi de ce n-o să se poată lega de oameni. O să i se deznoade mereu braţele şi ei o să îi scape. Dar e sănătoasă, şi asta e tot ce contează, nu? La o adică, ce dacă are două picioare făcute să rămână mereu pe loc? Şi cinci degete la fiecare mână făcute să se ţină doar unele pe altele? Şi nu vă faceţi griji, deşi are ochii atât de comuni, nu o să rămână nimeni suficient de mult lângă ea ca să observe asta. Dacă există vreun motiv de îngrijorare, acela este că nu are nimic în stomac. Am tot căutat, dar nimic. Nici măcar un fluture, o antenă sau o aripă. Nimic. N-am întâlnit niciodată un copil atât de gol pe dinăuntru. Poate mai are nevoie de timp. Altceva... nu ştiu ce să vă zic. Să vă trăiască!"

Am crescut şi am cunoscut fel şi fel de oameni. Am pierdut fel şi fel de oameni. Iar fel şi fel de oameni m-au pierdut la rândul lor. Toţi aveau în comun un singur lucru pe care l-am dispreţuit: fluturi. Auzisem de atâtea ori vorbindu-se despre ei, încât ajunsesem să fiu de-a dreptul invidioasă că eu nu reuşeam să-i simt. Aşa că am încercat măcar să mi-i imaginez. Şi i-am întrebat pe ceilalţi "Ce culoare au? Sunt mari? Mici? Zboară repede? Cu ce îi hrăneşti? Au aripile egale?”. Habar n-au avut ce să-mi răspundă. Şi nu puteam concepe cum, cineva care are parte de fluturi şi care pretinde că îi iubeşte atât de mult, nu ştie nimic altceva despre ei în afara existenţei lor. Îmi spuneam mereu că, dacă voi ajunge să am şi eu asemenea insecte în stomac, voi şti până şi circumferinţa aripilor lor.

Au urmat fel şi fel de tratamente în speranţa că voi simţi ceva. N-au mers nici bomboanele de ciocolată, nici plimbările târzii şi nici măcar un sărut. Am încercat chiar şi un transplant. Degeaba. Ajunsesem la concluzia că trupul meu nu era propice fluturilor.

Într-o zi însă, mă durea stomacul îngrozitor. M-am dus la spital să-mi fac o ecografie. Îmi apăruseră omizi în stomac. Şi nici măcar nu era vară, ci toamnă. Medicii au vrut să mă opereze de urgenţă, dar nu i-am lăsat. Cum? Am aşteptat atâta vreme să simt fluturi, iar acum să-i las să-i omoare? Aveam să aştept să se nască. Datorită ţie. Şi dacă aveai să rămâi mai mult, la un moment dat mi-ai fi spus "mă faci să simt fluturi în stomac”, iar eu ţi-aş fi răspuns "şi tu omizi”. Ai fi râs crezând că e o glumă şi n-ai fi înţeles. Dar ce-ar fi contat? Ai fi fost aici.

În schimb ai plecat. Am fost prea mică ca să îţi umplu golul din suflet. Am fost prea slabă ca să te păstrez. Degetele mele au fost prea subţiri pentru degetele tale şi picioarele mele n-au putut alerga suficient cât să te ajungă din urmă. Iar ochii... au fost prea comuni ca să te facă să rămâi. În ziua în care ai plecat omizile mele s-au deschis, dar n-au ieşit fluturi din ele. Au ieşit păsări. Roşii. Cu aripile egale cu distanţa dintre noi – prea dureros de mare ca să fie măsurată. Şi deşi eşti plecat de atâta timp, păsările au rămas. Le hrănesc în fiecare dimineaţă cu fărâme din tine. Şi ele ciripesc lacome, cerându-mi din ce în ce mai mult. Dar le dau cât mai puţin, ca să pot să te păstrez cât mai mult timp.

Şi ştii, când ai păsări în tine, ajungi să te simţi şi tu o pasăre. Şi ajungi să îţi dai seama că, uneori, lumea întreagă e o colivie prea mică să cuprindă ceea ce simţi pentru cineva.

Pentru tine am simţit cele mai frumoase păsări.