Thursday, January 6, 2011

Intersecţii



Că poate am greşit intersecţia? Că poate asta e intersecţia în care regula principală este: încalcă regulile? Ce ne facem când noi de fapt căutăm intersecţia în care regulile sunt respectate? Intersecţia în care ne este locul de fapt?

Şi iată-ne. Iată-ne în intersecţia asta unde la semaforul aşteptării toate sufletele accelerează. Unde parcările sunt goale, pentru că sufletele se opresc la marginea trotuarului. Unde în sensurile giratorii au prioritate cei din partea dreaptă pentru că acolo cred ei că se află inima. O intersecţie unde nu există amenzi pentru viteză prea mare, unde semnele de stop înseamnă "continuă să mergi", unde indicatorul de interzis înseamnă "bine ai venit", unde curbele periculoase şi drumurile în şantier nu reprezintă pericole, ci prilej de dans. O intersecţie în care nu se calcă peste zebre, aşa că toate sufletele merg pe vârful degetelor ca să nu atingă liniile albe.

O intersecţie unde, în tot haosul ăsta, sufletele se ciocnesc unele de altele găsindu-se. Dar tu şi cu mine? Ce ne facem când ne ciocnim doar de noi înşine? Ce ne facem dacă şi atunci când ne ciocnim de suflete, o facem doar de cele nepotrivite? Nepotrivite, Alex, nu greşite ci nepotrivite. Nu există suflete greşite aşa cum nu există suflete corecte. Potrivit sau nepotrivit. Atât.

Spune, ce facem? Plecăm sau rămânem? Ştiu cum e să rămâi mereu în acelaşi loc, sub acelaşi cer, respirând acelaşi aer şi fiind încălzit de acelaşi soare. Ştiu. Ştiu cum e să rămâi. Ştiu cum e să îi priveşti pe cei care pleacă. Şi ştiu cum e să nu ţii minte ce culoare au ochii lor din cauză că pleacă prea repede. Mult prea repede. Şi tu ştii. Ştii că în final, nu are rost să mai spui niciun cuvânt, şi aşa toate înseamnă acelaşi lucru: adio. Ştii ce se ascunde sub fiecare talpă care pleacă în direcţia opusă: niciodată regete. Ştii că braţele se leagănă mereu leneş şi obosit pentru că sunt sătule de îmbrăţişat. Ştii că toate spinările ălea încovoiate pe care le vezi îndepărtându-se de tine, ascund în oasele lor o poveste. O poveste al cărei început şi al cărei final nu eşti tu.

Ştii multe, dar nu ştii de ce pleacă. Îţi spun eu. Ei pleacă pentru că se plictisesc de răsăriturile noastre. Şi pleacă să caute apusul în altă parte. Oriunde, dar nu aici, nu lângă noi. Şi Alex, nu te învinovăţi pentru că rămâi. Pentru că şi dacă ai pleca nu te-ai putea abţine de la a te uita în urmă. Şi atunci n-ai vedea pe nimeni. Pentru că noi şi atunci când plecăm, ei au plecat deja. Singurele lucruri pe care le laşi în spate sunt cerul cu care te-ai obişnuit, aerul pe care l-ai respirat de zeci de ori înainte şi soarele care te-a tot încălzit în timpul ăsta. Nimeni şi nimic mai mult. Dar Alex, cer este peste tot şi la fel şi aer şi la fel şi soare. Şi poate chiar mai frumoase.

Şi ştiu, ştiu că tu ai fost făcut ca să rămâi, nu ca să pleci. La fel sunt şi eu. Şi te înţeleg. Dar numai noi putem face astfel încât să cunoaştem şi sensul verbului "a pleca" - verişor al adjectivului de care ţi-e atâta teamă: "nou".

Acum spune-mi, Alex. Ce facem? Ne căutăm intersecţia cu care am tot fost obişnuiţi? Sau stăm, învăţând, prin a rămâne în locul ăsta, ce înseamnă a pleca.
Hai să rămânem prin a pleca, vrei?

Acum lasă-ţi sufletul să zboare fără să ia în seamă indicatoarele. Şi Alex, sper să te ciocneşti de sufletul potrivit. Şi îţi spun, vei ştii care este atunci când ea va căuta apusul lângă tine şi nu în altă parte; atunci când tu vei ţine minte ochii ei pentru a nu îi uita vreodată.

Acum fug şi eu. Am un suflet de... ciocnit.

1 comment:

  1. Excellent!!!
    happy MMXI !! Salut!!!

    Frank, Barcelona

    http://balapertotarreu.blogspot.com

    ReplyDelete

Vorbește-mi.