Thursday, January 13, 2011

Scrisoare către Alex. II

Alex, îţi scriu din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Mi-ai spus că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Când ai ajuns la 14 te-am întrebat dacă ai încercat vreodată să trăieşti fără să clipeşti. Te-ai enervat pentru că ai pierdut numărătoarea din cauza mea. Nu mi-ai răspuns. Ai luat-o de la capăt. Şi aş fi vrut să te întreb ce rost are să-ţi numeri regretele, dar deja ajunsesei la 62 şi mi-era teamă că iar te voi încurca. Aşa că te întreb acum. Ce rost are? Tot atâtea or să fie, oricâte pături, oricâte preşuri sau oricâte cărţi ai pune peste ele. Şi oricâţi de saci de gunoi ai umple.

Şi Alex, de ce iubim atât de mult cerul? De ce ne alegem stele, le dăm nume şi le facem ale noastre pentru ca în următoarea seară să le abandonăm? Şi tot pe ele dăm vina. Că sunt prea multe, prea mici şi prea la fel. Când de fapt, le părăsim pentru că am văzut una şi mai strălucitoare.

Şi spune-mi, de ce şi eu şi tu ne aşezăm mereu lângă fereastră când ei rămân întotdeauna în pragul uşii? Şi noi privim spre cer şi ei spre podea. Şi noi îi întrebăm de fluturi şi păsări, iar ei ne răspund de rădăcini şi oase. Şi le şoptim de aripi şi ei ne urlă de lanţuri. Şi ne certăm, noi şoptind şi ei ţipând. Şi la un moment dat se aude doar vântul scârţâind prin uşa lăsată deschisă. Au plecat. Şi de ce şi eu şi tu ne aruncăm pe fereastră ca să le tăiem calea? Când întotdeauna sfârşim prin a ne tăia sufletul? Dar niciodată singuratatea... Ea rămâne mereu întreagă.

Şi Alex, vreau să mă leg de oameni, dar eu nu sunt în stare nici măcar să-mi leg şireturile. Nu ştiu să fac nici măcar o fundă. Doar noduri, atât. Şi le fac ba prea strânse, ba prea largi. Şi nodurile ăstea mereu se desfac şi oamenii mereu îmi scapă. Sau poate eu le scap. Mereu din cauza mea, Alex. Mereu din cauza noastră. Dar continuăm să mergem. Desculţi - ne-am folosit şireturile de la teneşi ca să ne coasem sufletul.

Şi spune-mi, Alex, spune-mi, poate tu ştii. De ce cel mai perfect lucru pe care l-am trăit până acum, a avut loc într-o zi de 28? Şi de ce, din doi-ul ăla, a rămas doar un amărât de unu? Şi de ce opt-ul nu mai este infinit şi a devenit zero? De ce a luat un cerc după el când a plecat? De ce nu a fost de ajuns că mi-a luat zâmbetele şi somnul? De ce 28 a trebuit să devină 10? Când acum, mai mult ca niciodată, mă simt de patru şi nu de zece. Sau poate nici măcar atât.

Şi de ce oamenii se satură de iubit? De îmbrăţişat? De încurajat? Dar niciodată de rănit?

Alex, ţi-am scris din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Ştiu că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Dar nu-i nimic, am răbdare să termini de numărat ca să poţi să-mi răspunzi. Sper doar că regretele tale au un număr, şi nu un cuvânt. Infinit.

4 comments:

  1. chiar super acest post...l-am citit pana la sfarsit..rar se intampla asta la mine...felicitari,interesant

    ReplyDelete
  2. Mi-ai provocat o stare atat de ciudata... Imi place cum scrii, profund si sincer... Incearca sa lupti pt ALEX. Presupun ca e un om minunat, atata timp cat ti-a intrat atat de tare in inima.

    ReplyDelete
  3. Oh, nu, nu, nu.
    Alex e una din persoanele care mă înţelege cel mai bine. Şi care simte ca mine. Şi care întotdeauna are nevoie de persoane care nu au nevoie de el.
    N-a fost şi nu o să fie niciodată mai mult decât o frumoasă prietenie.

    :]
    Mulţumesc mult pentru cuvintele tale.

    ReplyDelete

Vorbește-mi.