Scrisoare către Alex II

Photo by Kenrick Mills on Unsplash

Alex, îţi scriu din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Mi-ai spus că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Când ai ajuns la 14, te-am întrebat dacă ai încercat vreodată să trăieşti fără să clipeşti. Te-ai enervat pentru că ai pierdut numărătoarea din cauza mea. Nu mi-ai răspuns. Ai luat-o de la capăt. Şi aş fi vrut să te întreb ce rost are să-ţi numeri regretele, dar deja ajunseseși la 62 şi mi-era teamă că iar te voi încurca. Aşa că te întreb acum. Ce rost are? Tot atâtea o să fie, oricâte pături, oricâte preşuri sau oricâte cărţi ai pune peste ele. Şi oricâţi saci de gunoi ai umple.

Şi Alex, de ce iubim atât de mult cerul? De ce ne alegem stele, le dăm nume şi le facem ale noastre pentru ca în următoarea seară să le abandonăm? Şi tot pe ele dăm vina. Că sunt prea multe, prea mici şi prea la fel. Când de fapt, le părăsim pentru că am văzut una şi mai strălucitoare.

Şi spune-mi, de ce şi eu şi tu ne aşezăm mereu lângă fereastră când ei rămân întotdeauna în pragul uşii? Şi noi privim spre cer şi ei spre podea. Şi noi îi întrebăm de fluturi şi păsări, iar ei ne răspund de rădăcini şi oase. Şi le şoptim de aripi şi ei ne urlă de lanţuri. Şi ne certăm, noi şoptind şi ei ţipând. Şi la un moment dat, se aude doar vântul scârţâind prin uşa lăsată deschisă. Au plecat. Şi de ce şi eu şi tu ne aruncăm pe fereastră ca să le tăiem calea? Când întotdeauna sfârşim prin a ne tăia sufletul? Dar niciodată singurătatea... Ea rămâne mereu întreagă.

Şi Alex, vreau să mă leg de oameni, dar eu nu sunt în stare nici măcar să-mi leg şireturile. Nu ştiu să fac nici măcar o fundă. Doar noduri, atât. Şi le fac ba prea strânse, ba prea largi. Şi nodurile astea mereu se desfac şi oamenii mereu îmi scapă. Sau poate eu le scap. Mereu din cauza mea, Alex. Mereu din cauza noastră. Dar continuăm să mergem. Desculţi – ne-am folosit şireturile de la tenişi ca să ne coasem sufletul.

Şi spune-mi, Alex, spune-mi, poate tu ştii. De ce cel mai perfect lucru pe care l-am trăit până acum, a avut loc într-o zi de 28? Şi de ce, din doiul ăla, a rămas doar un amărât de unu? Şi de ce optul nu mai este infinit şi a devenit zero? De ce a luat un cerc după el când a plecat? De ce nu a fost îndeajuns că mi-a luat zâmbetele şi somnul? De ce 28 a trebuit să devină 10? Când acum, mai mult ca niciodată, mă simt de patru şi nu de zece. Sau poate nici măcar atât.

Şi de ce oamenii se satură de iubit? De îmbrăţişat? De încurajat? Dar niciodată de rănit?

Alex, ţi-am scris din nou, deşi m-ai rugat să nu o fac. Ştiu că ai treabă. Ţi-ai întins regretele prin toată casa şi ai început să le numeri. Dar nu-i nimic, am răbdare să termini de numărat ca să poţi să-mi răspunzi. Sper doar că regretele tale au un număr, şi nu un cuvânt. Infinit.