Saturday, December 4, 2010

Dimineaţa numărul patru.

Dimineţile de octombrie sunt ţapii ispăşitori pentru problemele oamenilor. Te împiedici şi cazi – e vina lui octombrie. Trece o maşină şi te stropeşte din cap până în picioare – e vina lui octombrie. Pierzi autobuzul – e vina lui octombrie.
Laşi un băiat să te aştepte într-o zi de septembrie în frig, pe o bancă udă, doar pentru că eşti o laşă şi o mincinoasă – e vina lui octombrie. Ţi-e ruşine să dai ochii cu el aşa că te trezeşti în fiecare dimineaţă mai devreme, timp de o săptămână, pentru că durează mai mult până ajungi la şcoală pe jos. Bineînţeles, e vina lui octombrie. Şi niciodată a noastră.
Astăzi însă, sătulă mai mult de trezitul de dimineaţă decât de fugit, a decis să ia autobuzul.
Trei, doi, unu. Uşile se deschid. Acum era şansa ei să fugă, dar ştia că dacă nu urcă acum nu o va face prea curând. Uşile se închid. Ea e înăuntru. Priveşte din reflex în stânga. El era, ca de obicei, acolo. Locul de lângă fereastră era, ca de obicei, gol.
Iris a inspirat adânc de câteva ori încercând să fie stăpână pe sine. Fără success însă, picioarele îi tremurau. Se îndreptă cu paşi mărunţi către el, încercând să repete în minte discursul plin de minciuni pe care îl pregătise de câteva zile încoace. Dar a uitat tot când a ajuns în dreptul lui. Aşa că a decis să procedeze ca de obicei când se afla în situaţii de genul: “poartă-te de parcă nu s-a întâmplat nimic” îşi zise ea. S-a aşezat fără să facă zgomot, de parcă spera ca el să nu-şi dea seama că ea e acolo.
- Bună dimineaţa, Iris, spuse el fără să zâmbească ca altădată.
- Bună dimineaţa, Robert, zise ea dintr-o suflare zâmbind, plină de entuziasm din cauza emoţiilor. “Sunt o proastă” îşi zise ea în gând.
- A trecut ceva vreme, spuse el mai mult pentru sine.
- Da… Ce frig e azi afară, zise ea repede fără să gândească. De fapt era chiar cald pentru o zi de octombrie. “Sunt o proastă” îşi spuse ea din nou.
Robert nu zise nimic.
Uşile se deschid. Tăcere. Uşile se închid. Tăcere.
Au mers două staţii fără să zică niciunul vreun cuvânt.
La a patra staţie, sătulă de linişte şi sătulă să îşi muşte buza de jos decise să vorbească. Dar el i-o luă înainte.
- Am ceva pentru tine, zise el.
- Serios? întrebă ea uimită.
- Da, zise el în timp ce scotea o mapă din ghiozdan. Am tot aşteptat să te văd ca să ţi-l dau, spuse el şi inima ei se strânse dureros. Uite, e pentru tine, rosti el înmânându-i o coală cu portretul ei.
- Uau, desenezi? De ce nu mi-ai zis?
- Nu ai întrebat, o tachină el.
- Chiar seamănă cu mine, te pricepi, să ştii! îl complimentă ea. Dar ochii mei nu au forma asta, nu sunt aşa ovali, adăugă ea.
- Dacă te-aş fi văzut mai des aş fi ştiut asta, spuse el.
Ea simţi cum i se usucă gâtul. Se simţea mult prea vinovată, aşa că decise să încalce una din regulile ei de aur privind cuvintele. Nu era prima dată când o făcea, dar era prima dată când vorbea serios.
- Robert, uite, îmi pare rău…
- E în regulă.
- Nu, nu e… Am vrut să vin, dar a intervenit ceva şi nu am mai reuşit să ajung decât la ora patru şi tu nu mai erai acolo.
- Ah da? Şi atunci cum de nu te-am mai văzut de o săptămână?
- M-a dus tata cu maşina în fiecare dimineaţă la şcoala, minţi ea uşurată că scăpase aşa de uşor.
- Minţi.
- Ba nu!
- Ba da.
- Ba nu! spuse ea indignată că el bănuieşte că minte.
- Ba da, rosti el calm.
- De unde ştii? îl provocă ea.
- Pentru că eu te-am aşteptat până la ora cinci şi nu ai venit.
Îi venea să intre în pământ. O prinsese cu garda jos, nu putea să mai scape acum. Îşi muşcă buza de jos pentru a zecea oara în ultimile zece minute.
- De ce mă minţi? o întrebă el blând.
Ea nu putea să spună nimic. Se uita lung la el, deschidea gura ca să vorbească şi apoi o închidea la loc fără să scoată un sunet. Încercă să găsească o minciună plauzibilă dar nu îi venea niciuna în minte.
- Nu te mai gândi la ce să inventezi, doar spune-mi adevărul… spuse el calm.
- Dar nu mă gândesc la ce să inventez! ripostă ea jignită, enervată că o citeşte aşa de uşor.
- Bine atunci. Bine, zise el sec.
Dacă la începutul conversaţiei conştiinţa ei îi şoptea că ar trebui să fie sinceră, acum urla de-a binelea. Şi Iris nu putea să mai suporte.
- Pentru că… m-am gândit că poate ai dreptate, poftim acum ai adevărul, sper că eşti mulţumit! spuse ea, rostind ultimile patru cuvinte mai accentuat, nervoasă că i-a spus adevărul.
El o privea fără să zică nimic. Ea însă nu putea să se mai uite la el. Privea în gol pe geam. Nu trebuia să vină, nu trebuia să îi zică adevărul. Trebuia să continuie cu minciunile la nesfârşit. În fond, de ce îi păsa aşa de mult de ce crede el despre ea? Dacă stătea bine să se gândească e doar un străin. “Un străin care mă face să zâmbesc…” adăugă, pentru ca mai apoi să fie şi mai nervoasă pe ea însăşi.
- Ştii, nu e nimic în neregulă să te temi, zise el.
- Mda, sigur, cum să nu, bombăni ea supărată continuând să privească pe geam.
- Moş Nicoleta, uită-te la mine când vorbesc cu tine! glumi el.
Ea schiţă un zâmbet şi îl privi.
- E în regulă să te temi, atâta timp cât vrei să îţi înfrunţi fricile, adăugă el. Uite, îţi propun ceva, ne prefacem că ziua aia nu a avut loc. Nu a existat, bine? La fel cum nu au fost nici ăstea şapte zile. Şi mâine o să te aştept unde am fixat şi data trecută. Şi o să îţi fac un portret în care ochii nu vor mai fi aşa ovali. Ce zici?
Ea zâmbi.
- De ce faci asta? întrebă ea.
- Asta să mă întrebi astăzi la trei, acum trebuie să pleci dacă nu vrei să se închidă uşile şi să mai mergi o staţie, zise el.
Fata îşi luă repede ghiozdanul şi se duse către uşă.
- O să te aştept, strigă el ca data trecută.
- Ne vedem acolo, spuse ea ca dată trecută.
Doar că de data asta nu mai era o minciună.

4 comments:

  1. abia astept urmatoare, ancuta!! :D:D:D

    ReplyDelete
  2. Te mai ţin un picuţ în suspans :))!

    ReplyDelete
  3. deeeciiii...dacă nici acum..

    Vreau morning 5-ul !!

    ReplyDelete
  4. Haha, în sfârşiiit :)).
    Morning-ul 5 o să vină curând :D.

    ReplyDelete

Vorbește-mi.