Uşile se deschid. Ei intră şi se aşează pe locurile care le aparţin deja de câteva luni.
- La mulţi ani, Iris, spuse el vrând să o strângă în braţe dar neîndrăznind.
- Oh nu, nu, nu, te rog! se plânse ea.
- Nu ce?
- Nu spune asta! Nu suport urările de genul!
- De ce?
- De ce? Ce-i asta? Întrebare retorică? Sună aiurea şi serios acum, dacă omu' a avut un an prost, tu ce faci? Îi urezi să aibe acelaşi an prost dar multiplicat?
El trebuia să admită că fata avea dreptate.
- Şi cum ţi-ar plăcea să ţi se ureze atunci?
- Nu ştiu... "La multe dimineţi ploioase în autobuzul numărul şase", sună mult mai bine.
El râse.
- Şi? Îţi pare rău?
- Că ce?
- Că s-a terminat anul ăsta, o lămuri el.
- Nu ştiu... Poate... a fost un an interesant, zise ea gândindu-se la ultimile luni petrecute cu el. Dar tu? Anul tău cum a fost?
- A fost cu siguranţă... interesant, spuse el gândindu-se la ultimile luni petrecute cu ea.
Ea râse.
- Şi ce-ţi doreşti pentru anul ăsta?
- Să fiu altcineva, răspunse ea.
- Dificilă dorinţă...
- Vreau să am alt nume, adaugă ea de parcă nici măcar nu-l auzise.
- Tot aceeaşi vei fi, zise el zâmbind blând. Numele e doar... un cuvânt.
- Dacă nu pot fi altcineva vreau măcar un alt nume, ridică ea puţin tonul.
- De ce nu-ţi alegi altul atunci?
- N-am găsit niciunul potrivit. Parcă sunt condamnată să mor ca "Iris". Ce ironie, am nume de floare şi nici măcar nu-mi plac florile.
- Melisa.
- Hmm? întrebă ea.
- Melisa, repetă el. Ţi se potriveşte.
- Melisa... şopti ea mai mult pentru sine, simţind că el are dreptate. Dar tu? Tu ce îţi doreşti
- Dacă-ţi spun nu se mai împlineşte, o tachină el.
- Dar eu ţi-am zis! spuse ea revoltată.
- Şi s-a-mplinit, ai un alt nume.
Ea îşi dădu ochii peste cap şi oftă bosumflată din cauza logicii lui.
- Îţi promit că o să-ţi spun în momentul în care mi se va împlini, zise el încercând să o împace.
Ea îşi dădu din nou ochii peste cap făcând pe supărata.
Tăcere din nu. Doar un zgomot sacadat se auzea din când în când.
- O să fie un an bun, zise ea.
- De unde ştii?
- Plouă...
Picăturile de ploaie se adunaseră pe geam. Curgeau. Era totuşi o picătură care stătea pe loc, privind tristă la cele din jurul ei care se contopeau. Un alt strop o privea încurajator convingând-o să cadă.
Uşile s-au deschis dar ea nu a coborât. Mâna lui era prea caldă ca ea să se desprindă.
Uşile s-au închis.
El o luă în braţe. Stropul urcă puţin spre picătură.
Ea îşi lăsă capul pe umărul lui. Picătura de ploaie se lăsă să alunece pe sticlă.
În clipele de tăcere dintre cei doi, stropii de ploaie au ajuns faţă în faţă, ca şi buzele lor. Şi între o groapă din asfalt, claxonul unei maşini şi sărutul care nu a avut loc, cele două picături au devenit una. Şi au căzut.
Uşile s-au deschis. Ea s-a ridicat încet şi s-a îndreptat spre uşă, oprindu-se că să îl privească înainte să coboare.
- La multe dimineţi ploioase în autobuzul numărul şase, îi zise el şi ea îi zâmbi.
În autobuzul numărul şase un adolescent spera că dorinţa i se va împlini curând.
Pe aleea unui parc pustiu, o adolescentă mergea spre casă, strângând paltonul cât mai aproape de trupul ei. Îşi simţea sufletul cald. Găsise un nume nou, dar nu ştia dacă era pregătită să îl accepte. Iris sau Melisa?
O cerşetoare în vârstă stătea ghemuită în zdrenţe la colţul unei străzi. Fetei i se făcu milă de ea şi îi întinse câteva monede, nu avea mai mult.
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, fetiţă. Cum te numeşti? întrebă bătrâna.
- Melisa. Melisa mă numesc.
- Ce nume frumos, spuse cerşetoarea.
Atunci ea a ştiut. Încetase de mult să fie Iris. Din acea zi de toamnă.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.