Saturday, December 4, 2010

Dimineaţa numărul unu.

Septembrie. Dar mult prea frig pentru începutul toamnei.
În autobuzul numărul şase era şi mai frig decât afară, nu din cauza vremii ci din cauza oamenilor. Stau la distanţă unul de celălalt, fortificaţi în hainele prea groase pentru toamnă. E linişte. Nu se aud decât uşile închizându-se şi deschizându-se din când în când. Oamenii urcă, coboară, rămân pe loc fără ca măcar să-şi arunce o privire. Şi deşi autobuzul e aproape plin, fiecare om e singur: doar cu gândurile lui. Din când în când un bătrân tuşeşte din cauza răcelii de care suferă deja de câteva zile, şi atunci toată lumea tresare speriată. Dar în câteva secunde totul revine la normal. La tăcere.
Uşile se deschid din nou. De data asta nu coboară nimeni şi urcă doar o singură persoană. O adolescentă de aproximativ 18 ani. Comparativ cu oamenii din jur, e îmbrăcată de parcă afară ar fi primăvară. Are părul lung şi poartă o eşarfa albastră. Priveşte plictisită în jur şi se uită după un loc liber. Erau doar două: unul lângă o doamnă în vârstă foarte dichisită şi altul lângă un adolescent.
S-ar fi aşezat lângă bătrână dar era prea devreme pentru conversaţii şi ea era prea morăcănoasă pentru a o ajuta pe doamnă în caz că aceasta i-ar fi propus legat de bagajele ei. Nu putea face acte de caritate fără să bea o cafea înainte. În plus locul de lângă tânăr era cel de lângă geam. Preferatul ei.
S-a deplasat încet către scaunul liber. Era aglomeraţie. Nu putea înţelege de ce oamenii preferă să stea în picioare când ar putea să stea jos. "Ca să mă enerveze pe mine", conchise ea. Când a ajuns în dreptul locului liber a oftat adânc şi s-a prăbuşit zgomotos pe scaun.
- Dimineaţă grea, ah? o întrebă adolescentul zâmbind.
În următoarea clipă, fetei îi veni să-şi dea două palme că nu alesese scaunul de lângă bătrână, evitând poate astfel, o conversaţie pe care nu şi-o dorea la ora 7 dimineaţa cu cineva probabil de vârsta ei. Primul impuls pe care l-a avut a fost să îi răspundă că dimineaţa ei ar fi mult mai uşoară şi plăcută dacă n-ar fi nevoie să discute cu el, dar sfârşi prin a-i zâmbi încordată cu subînţeles. Din fericire pentru ea, el nu a mai întrebat-o nimic. Asculta muzică la mp4 -ul său şi se izolase din nou de restul, era doar el şi gândurile lui. Ea privi pe geam. Acum putea avea şi ea o conversaţie cu gândurile ei. Numai dacă s-ar putea decide cu care, erau prea multe şi toate voiau să vorbească în acelaşi timp. Privi cu coada ochiului la cel care stătea lângă ea şi atunci gândul cu cea mai puternică voce s-a făcut auzit "oare el la ce se gândeşte?".
Uşile s-au deschis. Un nou val de oameni îl înlocuieşte pe cel vechi. Dar pentru ea toţi erau aceiaşi, toţi erau vechi, de parcă frigul de afară, de care se plângea toata lumea, îi uniformizase pe toţi. Care frig? Ea a stat atât de mult în frig încât nu mai putea discerne gerul de căldură. Pentru ea era totuna, de asta se şi îmbrăca subţire.
- Biletele la control, vă rog!
Ei bine se pare că nu era complet amorţită pentru că la auzul cuvintelor ăstora îngheţă. Nu avea bilet. Încercă să pară calmă şi relaxată, avea să folosească aceeaşi tactică care o scosese din încurcături de genul de luni întregi deja. Mergea aproape de fiecare dată.
Toată lumea cotrobăia prin genţi şi ghiozdane după abonamente şi bilete. Mai puţin ea. Zâmbea privindu-i superior pe ceilalţi.
- Biletul la control vă rog, îi spuse controloarea tânărului.
Acesta îi înmână un bilet motolit care probabil zăcuse în buzunarul blugilor săi. Femeia cercetă biletul şi îl înapoie băiatului.
- Domnişoară, biletul la control, vă rog!
- Ah da, da, desigur, o secundă, spuse fata.
Băiatul o privi fix când îi auzi vocea. Parcă o mai auzise undeva.
Ea începu să cotrobăie prin ghiozdan chicotind nervos şi cerându-şi scuze femeii că o lăsa să aştepte.
- Nu înţeleg, l-am pus aici după ce l-am compostat, spuse ea în final cu năduf.
- Domnişoară, aveţi sau nu bilet?
- Am, dar nu îl găs...
- Aveţi sau nu bilet?
- Da, dar...
- Niciun dar, atâta timp cât nu mi-l arătaţi nu am ce să fac decât să vă amendez. Buletinul vă rog.
- Nu am! se răsti nervoasă ea.
- Carnet de note atunci.
- Nu îl am!
- Atunci va trebui să coborîţi cu mine.
- Dar... trebuie să ajung la şcoală! O să întârziu altfel!
- Coborîţi cu mine am spus!
În acel moment îşi aminti că una din colegele ei îşi uită carnetul de note la şcoală cu o zi înainte, iar ea îl luase ca să i-l înapoieze următoarea zi.
- Dar dacă vă arăt carnetul de note mă mai daţi jos?
- Parcă spuneaţi că nu aveţi carnet de note, zise strângând nervoasă din buze femeia.
- Ah aşa am zis? întrebă tânăra inocent. Mă iertaţi, sunt puţin aeriană în dimineaţa asta, bineînţeles că am carnetul la mine.
- Domnişoară, îţi baţi joc de mine? Arată-mi carnetul acum!
În timp ce cotrobăia se ruga în sinea ei să nu fie vreo poză ataşată carnetului. Dar azi avea noroc. Se pare că nu era o dimineaţă aşa de "grea" până la urmă. Întinse triumfătoare carnetul de note.
- Deci vă numiţi Moş Nicoleta şi staţi pe strada Nicolae Bălcescu, numărul 34.
- Da, răspunse ea încercând să pară serioasă.
Băiatul însă nu reuşi să-şi ascundă zâmbetul la auzul numelui ei. Dar deşi i se părea amuzant şi ei, fata se enervase şi îi aruncă o privire ameninţătoare. El deveni din nou serios.
- Bine, în regulă, să vedem, păi amenda va fi în valoare de...
- Staţi, spuse tânărul. Nu e acela biletul tău? Acolo jos, în dreapta, lângă piciorul tău.
Adolescenta rămase buimăcită. Ce era în mintea lui? Se uită în jos şi zări lângă cizmele ei un bilet motolit şi compostat. Cum ajunsese acolo?
- B-ba da... al meu este, spuse ea cu jumătate de gură. Vedeţi, v-am spus eu că am bilet, dar nu m-aţi crezut! adăugă prinzând curaj.
Femeia verifică biletul după care plecă dându-şi ochii peste cap, exasperată de faptul că îşi pierduse atâta timp degeaba.
Fata îl privi confuză pe băiat. Ar fi vrut să spună mulţumesc dar o enervase că râse de numele ei. Numele ei? Nici măcar nu era numele ei, ce stupidă i se părea întreaga situaţie. Încercă totuşi să îi mulţumească dar cuvintele îi muriră pe limbă.
- Cu plăcere, zise el zâmbind fără urmă de ironie, de parcă i-ar fi ghicit gândurile.
- M-m-mulţumesc, se bâlbâi ea. Şi în momentul acela şi-a dorit să fie şi ea gros îmbrăcată, ca să îşi poată ascundă faţa roşie.
Continuară drumul în tăcere fiecare conversând cu propriile gânduri amuzate. Gândurile lui râdeau de roşeaţa ei şi gândurile ei râdeau de faţa pe care controloarea o făcuse la vederea biletului.
Şi atunci se făcu şi în autobuz puţin mai cald. Şi toată lumea a simţit. Chiar şi ea.

1 comment:

  1. foarte frumoase diminetile tale. salut adolescenta care crede in dimineti ce aduc noi inceputuri :)

    ReplyDelete

Vorbește-mi.