10 octombrie 2010

Photo by averie woodard on Unsplash

Azi am întors pentru câteva minute capul şi-am privit un pic în urmă. La viaţa mea din urmă cu un an. La acel zece octombrie. E uimitor câte se pot schimba în câteva secunde. Darămite într-un an. A fost un an lung. Cel mai greu, dar acum mi se pare c-a fost şi cel mai frumos. Complet. Şi destinaţia a meritat în final toate întrebările fără răspuns şi toate dăţile în care eram sigură că n-o să mai pot. Nimic. Totuşi, octombrie a fost frumos. Ce-a urmat după a lăsat semne. Acum un an pe vremea asta îmi făceam planuri. La început de cum mă voi muta în Cluj sau în Sibiu. Apoi de cum va arăta viaţa mea peste un an. Şi-aveam şi vise. În care desenam oameni alături de care mă vedeam pentru totdeauna. Oameni pe care, mai devreme sau mai târziu, i-am părăsit. Oameni care, mai devreme sau mai târziu, m-au uitat. Oameni care au renunţat la mine înainte ca eu să ies pe uşă. Şi oameni la care n-am vrut nici în ruptul sufletului să renunţ. Oameni care nu m-au mai vrut. Timpul e cea mai bună gumă de şters din toate câte există. Sau noi? Mai târziu a început ceva despre care credeam pe-atunci că este un sfârşit. Ce însă nu ştiam la momentul respectiv era că fiecare sfârşit are un... sfârşit. Şi uite-aşa, resentimentele şi tăcerile s-au transformat, încetul cu încetul, în cuvinte şi iertare de sine. Cu paşi mărunţi, dar siguri. Şi-aşa am ajuns la o cu totul altă destinaţie decât plănuisem iniţial, dar care este începutul de care nici nu visam că o să am parte. Nu ştiu dacă timpul poate vindeca totul. Dar un lucru ştiu sigur. Ameliorează. 

Am vise din nou. 

Inorog portocaliu.