Lalelele roşii

Photo by Irina Iriser on Unsplash

Ţin minte şi acum prima dată când am văzut-o. Era 18 mai. Cea mai frumoasă zi de primavară din viaţa mea. Îmi plăcea să stau şi să privesc trecătorii, în timp ce în mintea mea cream fel şi fel de scenarii legate de vieţile lor. Încercam să ghicesc cum îi chema şi să îmi fac o idee despre trecutul lor. Era distractiv. Tocmai ce zărisem un cuplu în vârstă ţinându-se de mână şi încercam să-mi imaginez primul lor sărut; probabil într-un parc, pe furiş de ceilalţi, ea purtând o rochie până la genunchi, iar el un costum de calitate, pentru a o impresiona. Nu am reuşit să-mi imaginez mai multe pentru că atunci am zărit-o. M-am blocat. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era… încă nu s-a inventat un adjectiv potrivit pentru ea. O combinaţie între frumuseţe, fragilitate, inocenţă, copilărie şi gingăşie. Mi-am spus "Cu siguranţă o cheamă Ana. Nu poate exista alt nume pentru ea". Şi acum cred că numele pe care ar fi trebuit să îl aibă este Ana. Un nume atât de simplu şi frumos. Destul de comun ce-i drept, dar ea se deosebea de toate celelalte Ane din lume. Se apropia parcă plutind de mine iar eu nu puteam să îmi revin. Mă îndrăgostisem. Mă întreb şi acum, de ce oare m-a ales pe mine? Nu eram cu nimic mai presus faţă de celelalte bănci. Nici măcar nu eram la umbră ca să o feresc de razele soarelui. Nu eram nici înconjurată de flori. Iar vopseaua mea nu era proaspătă. Aveam doar un felinar stricat lângă mine care pâlpâia slab din când în când. M-am bucurat mult că aveam ocazia să o văd mai îndeaproape. M-am cutremurat când m-a atins cu degetele ei subţiri pentru a vedea dacă eram murdară de praf. Ce bine că nu eram, poate aşa pleca şi căuta altă bancă. Una mai curată, la umbră, înconjurată de flori şi cu un felinar care funcţiona lângă ea.

Şi acum mă întreb cum e posibil să te îndrăgosteşti de cineva în doar cinci minute. Cinci minute de linişte. Cinci minute de primăvară în adevăratul sens al cuvântului. Am încercat să-mi întipăresc în minte fiecare secundă, nu voiam să uit vreun detaliu. Era prea preţios. După cinci minute a sosit el. L-am urât din prima secundă în care l-am văzut. Pentru că el reprezenta tot ceea ce eu nu voi putea fi vreodată. Îi adusese şi flori… lalele roşii, preferatele ei probabil după reacţia pe care a avut-o. Au stat împreună până la asfinţit. Au vorbit. Au râs. S-au îmbrăţişat. Iar când amurgul s-a lăsat de tot şi felinarul pâlpâia obosit… s-au sărutat. Iar eu… eu am privit cu inima strânsă fericirea lor. Cât de ironic, eu am fost singura care a văzut primul lor sărut. Eu şi felinarul, dar lui prea puţin îi păsa, era ocupat să converseze cu o mică stea de pe cer, iubita lui.

Au continuat să vină în locul ăsta zi de zi. Devenisem "a lor" sau cel puţin ei aşa mă numeau. Iar eu îmi doream atât de mult să fiu doar a ei. Dar nu era cu putinţă. Am încercat de fiecare dată să mă bucur de fericirea lor. Dar mă durea. Fiecare floare, fiecare sărut, fiecare surâs. Fiecare "te iubesc". Mi-ar fi plăcut să îi pot spune şi eu ce simt, să o pot săruta, să îi pot aduce flori… I-aş fi adus cel mai frumos buchet de lalelele care există! Din când în când, venea fără el. Mă simţeam atât de bine, pentru că era doar a mea, nu trebuia să o împart cu nimeni. Îmi amintesc că odată s-au certat, iar el a plecat lăsând-o în lacrimi. L-am urât din tot sufletul meu. Am încercat să o fac să se simtă mai bine. Aşa că am vorbit cu vântul să adie uşor. Florile şi-au sacrificat toată mireasma iar păsările au cântat cum rar au făcut-o. A zâmbit. Am tresărit de bucurie atunci când am văzut-o zâmbind. A şoptit "mulţumesc". Cu cine a vorbit? Nu ştiu. Îmi place să cred că fusese cu mine.

Anii au trecut. Ea era doar a lui acum. Veneau rar amândoi pentru că el nu mai avea timp de "fleacuri" aşa cum spunea el. Ea însă venea în fiecare zi. Şi îşi îngropa amărăciunea în lemnul meu scorojit de ploaie. Îşi vărsa toate frustrările în găurile pe care timpul le lăsase asupra mea. Încetasem să fiu a lor. Acum eram doar a ei. De fiecare dată când pleca se simţea mai bine, tristeţea se ştergea de pe faţa ei. Ca şi cum singura gumă de şters care era în stare să facă asta, se găsea aici. Într-o seară însă, era şi mai posomorâtă decât de obicei. De data asta vărsase în crăpăturile mele nervi, dezamăgire, furie şi dor. A stat mai mult decât obişnuia, iar când a plecat a ezitat puţin privindu-mă. De parcă îşi lua la revedere…

De atunci nu am mai văzut-o. Am căutat-o în fiecare femeie pe care am văzut-o trecând pe aleea asta. Dar nu am găsit-o. Nu era nici măcar o mică parte din ea. Am aşteptat-o în fiecare zi. Nu a sosit… Din fericire nu l-am mai văzut nici pe el. Sunt convinsă că el e principalul vinovat pentru plecarea ei. Îl urăsc, aşa cum e interzis să urăşti pe cineva. Ura pentru el m-a înnegrit. M-a deteriorat. Mi-a măcinat lemnul.

Iar eu încă o aştept. Dimineaţa. După-masa. Seara. Am încetat să mai dorm. Mi-e teamă că poate va apărea şi eu nu o voi putea vedea. Sunt obosită…şi cu toate că nu plouă, simt cum lemnul meu se umezeşte… Plâng? Şi dacă da, cui îi pasă? Oricum e seară şi nu mă vede nimeni… Însă o bătrână se îndreaptă către mine. Îi citesc bucuria în lacrimile care dansează în ochii ei. Oare e chiar… ea? Să fi trecut atât de mult timp? Se aşează cu grijă, oasele o dor. Oftează. Îşi plimbă degetele zbârcite asupra lemnului meu şi mai scorojit acum decât atunci. Tremur. Oare a simţit? Deşi nu am văzut-o de atât de multă vreme, nu am simţit-o niciodată mai aproape ca acum. Mă privea de parcă i-aş fi fost un prieten vechi. Dacă ar şti cât am aşteptat-o… Sunt la fel cum m-a lăsat, cu excepţia crăpăturilor care s-au adâncit. Nu-mi pare rău. Acum are mai mult loc pentru a-şi vărsa sentimentele asupra mea. Le-am păstrat pe toate. Sunt încă acolo. O văd cum le caută. Zâmbeşte. Le-a găsit. Acum, însă, nu mai simte nici furie, nici revoltă. Începe să verse în mine doar fericire, bucurie, prietenie, sensibilitate.

Suntem amândouă fericite. Eu sunt a ei, iar ea e a mea. Ne contopim într-un zâmbet în timp ce felinarul pâlpâie uşor şoptind "noapte bună" iubitei sale.