Sunday, January 13, 2013

How much of human life is lost in waiting.

“Mai mult decât orice, m-a enervat să aştept. Acum, mai mult decât orice, mă enervează să fiu aşteptată.” 

Băi, înainte mă găseau şi câte 4 anotimpuri lângă aceeaşi uşă. Acum îmi vine să-mi iau câmpii când îl găsesc pe câte unul adormit lângă prag, fie şi după o singură noapte. Înainte ajunsesem să-mi fac loc cu coatele în viaţa lor. Acum îmi vine să-i iau la palme numai pentru că au îndrăznit să-mi bată la uşă. Mă enervează oamenii care mă vor. Oamenii care sunt dispuşi să mă aştepte ţinând cont că în momentul de faţă nu sunt în stare să mă opresc nicăieri. În niciun loc. Cu atât mai puţin în braţele cuiva. 

Băi, mă enervează să văd oameni care sunt aşa cum eu acum nu mai sunt. Care sunt în stare să-şi verse tot sufletul în palmele mele cu riscul de a-l scăpa pe jos pentru că e prea mare. Sau pentru că am eu palmele prea mici. 

Nu-mi mai bateţi la uşă. Și dacă totuşi o faceţi… n-o să auziţi decât binecunoscutul “aici nu stă nimeni”.

4 comments:

  1. Credca o sa imi mananc papucii inainte ca Ancuta sa refuze sa converseze cu cineva care e conversation worthy. Just make sure you pick *that* kind of guy :D.

    ReplyDelete
  2. Băăăăi, chiar azi m-am gândit la tine! Îţi recunosc cuvintele dintr-o mie! Fie şi ele tastate!

    ReplyDelete
  3. =))))) Care eşti, mă, de-mi laşi comentarii la ora aia din noapte?

    ReplyDelete

Vorbește-mi.