Autodictare

Photo by Thought Catalog on Unsplash

Stăm faţă-n faţă

întinse pe covor

de ore-n şir.

Îi vorbesc rar,

în propoziţii scurte

şi sentimente pe-nţelesul ei.

Ba chiar o atenţionez să nu uite

să-i deseneze lui i

ploaia de-un singur strop

care locuieşte

deasupra capului său.

Îi spun când să pună între ghilimele

sentimentele pe care nu trebuie

să le experimentăm,

ci pe care trebuie să ne mulţumim

privindu-le cum sunt trăite de

alţii.

Îi atrag atenţia când să pună virgulă

şi când să pună punct,

când să sublinieze

şi când să taie

cu două linii uneori chiar,

unii oameni, unele culori,

unele zile.

Şi i-am spus de zeci de ori

să nu scrie niciodată

puncte de suspensie,

să nu vadă ceilalţi

c-a rămas cu sentimente netrăite

sau nespuse.

Şi stau faţă-n faţă,

pe covor,

cu inima mea.

Îi dictez amănunţit ce să simtă,

iar ea îşi ia conştiincioasă notiţe.

Dar când m-am uitat mai bine peste caiet,

am văzut că desenase

un soare

pe fiecare filă.

"Nu-l poţi învăţa pe soare câtă căldură să-ţi dea în fiecare zi.

Nu-nţelegi?

Şi pe el îl doare când ţi-e ţie frig,

încălzeşte şi el cum poate..."

mi-a spus.

Şi-atunci am înţeles că

inimile noastre iubesc

şi ele cum pot.

Şi nu e vina lor.

Şi nu e vina noastră.