Friday, April 8, 2011

Autodictare


Stăm faţă-n faţă
întinse pe covor
de ore-n şir.

Îi vorbesc rar,
în propoziţii scurte
şi sentimente pe-nţelesul ei.
Ba chiar o atenţionez să nu uite
să-i deseneze lui i
ploaia de-un singur strop
care locuieşte
deasupra capului său.

Îi spun când să pună între ghilimele
sentimentele pe care nu trebuie
să le experimentăm,
ci pe care trebuie să ne mulţumim
privindu-le cum sunt trăite de
alţii.

Îi atrag atenţia când să pună virgulă
şi când să pună punct,
când să sublinieze
şi când să taie
cu două linii uneori chiar,
unii oameni, unele culori,
unele zile.

Şi i-am spus de zeci de ori
să nu scrie niciodată
puncte de suspensie,
să nu vadă ceilalţi
c-a rămas cu sentimente netrăite
sau nespuse.

Şi stau faţă-n faţă,
pe covor,
cu inima mea.

Îi dictez amănunţit ce să simtă,
iar ea îşi ia conştiincioasă notiţe.

Dar când m-am uitat mai bine peste caiet,
am văzut că desenase
un soare
pe fiecare filă.

"Nu-l poţi învăţa pe soare câtă căldură să-ţi dea în fiecare zi.
Nu-nţelegi?
Şi pe el îl doare când ţi-e ţie frig,
încălzeşte şi el cum poate..."

mi-a spus.

Şi-atunci am înţeles că
inimile noastre iubesc
şi ele cum pot.

Şi nu e vina lor.
Şi nu e vina noastră.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.