Wednesday, April 13, 2011

The trick is to keep breathing.

M-ai învăţat culorile. Mai încolo m-ai învăţat anotimpurile. Mai târziu... am învăţat singură să mint pentru tine. De dragul ei. Dar ea a ştiut de fiecare dată. După ochi. Mai târziu am început să ştiu şi eu când erai tu şi când era omu' ăla crud. Prima dată când am zis cuvântul "prost" ţi l-am spus ţie. Nu ştiam ce înseamnă, dar îl tot auzeam de la o vreme. Drept pedeapsă pentru greşelile tale, mi-ai dat o palmă peste faţă. A fost prima şi ultima dată când am rostit cuvântul ăla în prezenţa ta. Am învăţat să-mi dau seama care sunt cuvintele urâte şi care sunt ălea frumoase, nu în funcţie de sensul lor, ci de felul în care erau spuse. Vorbe pe care le spuneai ţipând şi trântind uşi. Vorbe pe care ea le spunea plângând şi bătând cu pumnii în pieptul tău de parcă încerca să scoată afară omul care obişnuiai să fii. Ălea erau vorbe urâte. Şi n-aveam voie să le spun. În schimb, cuvintele de pe bileţelele lăsate lângă televizor sau vorbele spuse cu privirea în pământ, erau cele care te ajutau să ierţi. Şi să mai dai o şansă. Mai târziu, am învăţat că de fapt erau vorbele care te ajutau să te minţi în continuare că lucrurile se vor schimba. Să speri la o schimbare. Mă făceai să mă simt mică de fiecare dată când încercam să te ţin departe de mine şi de ea. Te împingeam cu braţele mele care au fost întotdeauna prea slabe. În momentele ălea îmi doream să am cele mai lungi braţe din lume ca să te pot împinge la celălalt capăt al pământului. Şi să te las acolo. Să rămâi acolo. Şi sentimentele ăstea am început să le trăiesc de pe la cinci-şase ani. Când am început să-mi dau seama că ea avea motive pentru felul în care era. Dar vezi tu, n-a plecat niciodată... pentru mine. Ştia că n-aş fi acceptat vreodată să te părăsesc. Peste câţiva ani, am rugat-o eu să plecăm. N-a vrut. S-a obişnuit, cred... Deşi, acum spune că o să plece după ce termin eu anul ăsta. Dar ştiu prea bine că n-o s-o facă. Ea încă se minte. Şi încă speră c-o să te schimbi. Voi aţi fost primii oameni care mi-au arătat că dragostea se duce. Că oamenii se cunosc, se îndrăgostesc, se căsătoresc, fac un copil şi brusc, îşi dau seama că ăsta e singurul lucru pe care-l mai au în comun. Ăsta şi poate ura.

Astăzi, ne spunem câteva cuvinte. Tu-mi spui ironic "bună ziua" privind către televizor, de fiecare dată când ajung acasă. Şi eu spun "noapte bună" privind către uşă, de fiecare dată după ce-mi termin cina. Astăzi, ai nevoie să te uiţi peste poze ca să-ţi aminteşti. Acum câteva zile am intrat la tine în cameră. Stăteai pe pat cu o ţigară în mână. Nu o fumai, o lăsai să ardă. Căzuse deja scrum pe jos. Podeaua era plină de fotografii vechi. Din ălea alb negru. Am vrut să trec mai departe, dar m-ai strigat. Am venit lângă tine şi m-am aşezat pe pat. Mi-ai întins o fotografie cu mine şi cu tine. Eram mică. Tu stăteai pe un scaun şi eu stăteam în picioare lângă tine. Mă pupai pe obraz. Am luat fotografia în mână şi mi-ai spus că pe vremea aia "încă eram copilul tău". Ţi-am spus, pe cel mai rece ton cu putinţă, că pe vremea aia obişnuiai şi tu să fii tatăl meu. Am lăsat repede fotografia pe pat şi am plecat spre uşă. Şi motivul pentru care am făcut-o a fost ca să păstrez aparenţele conform cărora mie nu-mi pasă. Pentru că în vremea în care îţi arătam că mă doare... îmi spuneai că joc teatru sau că vreau să obţin cine ştie ce. Aşa că, la ce bun? Ţi-am scris mult. Ţi-am scris ani de-a rândul. Pentru că ştiam că asta e singura modalitate prin care o să mă asculţi fără să mă dai afară din camera ta. Deşi... foile pot fi şi ele rupte. Dar n-ai făcut asta. Deşi poate aş fi preferat s-o faci. Mi-ai înapoiat de fiecare dată bileţelele şi scrisorile, nici măcar pe jumătate citite, spunându-mi să-mi văd de treaba mea. Şi rămânea de datoria mea să le rup. Doar eu ştiu cu câtă furie. Dar nu mai găseşti bileţele lângă televizor de la mine de multă vreme. Poate doar de la ea. Am învăţat să-mi păstrez sentimentele ăstea pentru mine. Prea mult le-ai călcat în picioare.

Şi uite-aşa, în câteva luni plec. Şi o să ne dăm din când în când un telefon. De Crăciun, de zilele noastre de naştere şi de nume. Cam atât. Telefoane scurte, stângace şi reci. Telefoane date fără tragere de inimă. Conversaţii pe care de-abia o să aşteptăm să le încheiem. Ca acum.