Friday, January 9, 2015

2015

Anul ăsta a fost primul an în care la doișpe noaptea mi-am dorit, cu o artificie aurie în mâna dreaptă, ceva care avea legătură numai și numai cu mine. Fără dorințe de genul: vreau să fie bine cu X, vreau ca Y și eu să fim la fel de fericiți, vreau ca Z să se întoarcă. Nu. Am început anul ăsta cu gândul doar la mine. Și intenționez să o țin așa cel puțin 12 luni de acum înainte.

Mi s-a spus că ăsta este anul schimbărilor. Iar dacă acum câteva luni în El s-a rupt ceva... în mine, tot ce era fisurat a început să se construiască la loc. Mai solid și mai puternic decât altă dată. Mi s-a schimbat totul în suflet. Tot ce simțeam și tot ce îmi doream mi s-a răsturnat și rostogolit constant în suflet în ultimele două luni. Nu m-am simțit pierdută. Nici mică. Nici neputincioasă. M-am simțit... neliniștită. M-am simțit agitată și m-am simțit constant scindată. My heart was conflicted.

Dar la un moment dat, fără să-mi dau seama, pe nesimțite, am început să stau pe două picioare de una singură. Fără să mă agăț de mâna sau de brațul nimănui. Fără să mă sprijin. Îmi duc singură crucea și mă simt mai ușoară ca niciodată. Nu mai depind de nimeni. Nu mai există nicio îndoială și nicio temere că într-o zi persoanei pe care o iubești i se va întâmpla tragedia de a nu te mai putea iubi înapoi. Nu mai există incertitudinea zilei de mâine. Sunt doar eu. Și trec prin tot ce mi se întâmplă cu capul sus și cu grația pe care nici măcar nu știam că o am în mine. Până când a sosit ziua în care a trebuit să fiu total pe cont propriu, nici nu bănuiam câtă putere mi se ascunde în oase.

Sunt împăcată cu tot ce mi se întâmplă. Sunt mândră de mine. Am acceptat tot ce mi-a fost dat să primesc și nu îmi mai torturez mintea și sufletul cu întrebarea: de ce? Pur și simplu. Lucrurile sunt cum sunt. Dar iau răul ăsta care mi-a fost dat... și încerc să-l transform în ceva pozitiv, în ceva care să-mi poată facă viața mai frumoasa, mai pozitivă, mai sănătoasă. Și probabil că nu voi mai trăi niciodată așa cum mi-am trăit cei 22 de ani până acum. Acum două luni gândul ăsta m-ar fi terminat psihic. Acum însă mă gândesc că-mi pot trăi viața mai frumos, mai liniștit și mai sănătos decât am făcut-o până acum. Iau problemele care au ales să se întâmple mie ca un semn. Și încerc să iau tot răul ăsta și să-l transform în ceva frumos, benefic, constructiv. Estetica urâtului a lui Arghezi.

Cu fiecare zi ce a trecut, s-a născut în mine un sentiment pe care nu l-am mai avut de ani de zile - liniște. O liniște și un echilibru la care am reușit să ajung singură și pe care tocmai din motivul ăsta știu că nu le voi pierde cu una cu două.

Și aleg să nu mă simt vinovată pentru că mă vindec. Aleg să nu mă simt vinovată pentru că a început să-mi fie în sfârșit bine. Aleg să nu mă simt vinovată pentru că am ales să nu-mi mai prelungesc suferința în fața căreia oricum și-a acoperit mâinile și urechile. Aleg să îmi dau voie să fiu fericită fără să am mustrări de conștiință. M-au durut și sufletul și trupul. Iar acum, de parcă s-ar fi vorbit, și-au sincronizat vindecarea.

Ah, să nu uit! Mai am o dorință! Vreau ca anul ăsta să fie cât mai lipsit de evenimente. Vreau un an constant, liniștit, calm, fără să existe nimic care să-mi dea sufletul peste cap, fără să existe nimic care să-mi tulbure apele. Vreau un an linear. Nu plictisitor, doar... statornic!

Acum un an, pe vremea asta, habar nu aveam cât de tare avea să mi se schimbe viața. Anul ăsta vreau lucrurile exact cum sunt acum. Clare, liniștite. Îmi vreau sufletul și rutina de zi cu zi exact cum le am acum. Dar a trecut puțin peste o săptămână. Rămâne de văzut.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.