Thursday, January 15, 2015

Gânduri alandala

Am fost mereu un om curios. Am fost mereu omul care avea nevoie să știe toate răspunsurile și toate motivele ca să conecteze, prin linii imaginare, toate ce i se întâmplau sau i se schimbau. Eram în stare să ajung și în pragul disperării în toată nevoia asta de a-mi potoli frustrările și foamea de răspunsuri. Cel mai important lucru era să știu. Pe termen lung... nu mă ajuta cu nimic. Pe termen scurt simțeam însă că viața mea căpăta puțin sens, puțină claritate. 

Toată lumea e uimită de felul în care am acceptat situația. Cum, nu vrei să știi de ce? Nu ești curioasă? Nu te roade pe dinăuntru? Diferența dintre 2015, respectiv 2014 și 2010, este că nu mai sunt un copil. Diferența este că acum știu că nu există niciun răspuns satisfăcător. Nu există niciun răspuns și niciun motiv care mi-ar face situația mai ușor de suportat. Acum... lucrurile au sens și fără să știu motivele care au stat la baza lor. Nu vreau să știu pentru că nu m-ar ajuta cu nimic. Pentru că am acceptat lucrurile așa cum sunt. Ce răspuns satisfăcător poate exista la vreuna dintre întrebările: De ce nu mă mai iubești? Când ai început să nu mă mai iubești? De ce? De ce? De ce?

Fuck it.

Am crescut. Și nu mă credeam în stare să trec cu capul sus și grație peste toate lucrurile urâte care mi s-au întâmplat la finalul anului. Probabil asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Să nu-l mai pun pe celălalt pe un piedestal și să mă subestimez de fiecare dată. De-asta anul ăsta va fi doar despre mine. Va fi cel mai egoist an, dar am nevoie de o perioadă lungă doar cu mine. Fără relații serioase, fără planuri și vise. Ăstea au fost principala problemă. Asta mi-a făcut căderea în prăpastie să pară fără sfârșit. Afurisitele de planuri și viitoruri luminoase proiectate alături de celălalt. Relații care la final au durat mai puțin de un an, dar pe care în naivitatea mea le proiectam pe durata lui întotdeauna.

Sunt pe picioarele mele. Nu mai caut adăpost în brațele nimănui.

Când eram mică mă îndrăgosteam la ordinea zilei. Aveam vreo cinșpe, șaișpe ani și eram îndrăgostită simultan de vreo 3-4 băieți. Îmi trecea la fel cum mă aprindeam. Din pricina asta am fost mereu acuzată că sunt superficială. Inconsecventă. Acum... parcă mă gândesc că toată lipsa asta de statornicie mi-a salvat de multe ori sufletul de la zdrobire. Pentru că nu mă concentram niciodată îndeajuns pe o singură persoană. Nu ajungeam în punctul ăla de cotitură după care știai că sănătatea sufletului tău nu mai depinde doar de alegerile pe care le faci tu.

2014 a fost anul în care am iubit cel mai mult. Și a fost totodată anul în care m-am simțit de parcă eram cea mai norocoasă din lume. Și mă bucur că a fost așa. Mă bucur că am avut șansa să simt atât de multe lucruri deosebite. Mă bucur că am putut să iubesc așa cum am iubit. Și dacă după ce ne-am despărțit eram terifiată că asta a fost, și că nu voi mai putea niciodată să mai iubesc așa cum am iubit, acum că am mai căpătat perspectivă, știu că va veni o zi în care mi se va întâmpla din nou. Sper doar ca momentul ăsta să fie cât mai departe.

Într-un fel... nu mai sunt la fel. Am ajuns să fiu foarte cinică, sceptică și sarcastică. Poate chiar puțin răutacioasă. Dar e bine. Mi-e bine așa. Sunt într-un punct în viață în care mi-e atât de bine singură încât dacă m-aș trezi cu sufletul meu pereche (există așa ceva?!) bătându-mi la ușă, i-aș trânti ușa în nas și i-aș spune să revină peste un an. Dar îmi place cum lucrurile sunt acum. Îmi place să văd că pot singură. Că pot fi independentă, din orice punct de vedere. 

Singurul lucru de care mi-este dor și care îmi lipsește este să fiu sărutată. Îți dai seama? Nu să simt că am pe cineva care mă ține de mână atunci când lucrurile par să se prăbușească. Nu să simt că mă pot cuibări în brațele cuiva și să mă simt acasă. Nu să simt că cel de lângă mine este familia mea. Toate lucrurile care țin de emoții, toate lucrurile astea de care acum două luni credeam că am fost jefuită... nu le mai vreau. Nu mai pot. Nu mai vreau să trec prin ele. Nu mai vreau planuri de viitor și nu mai vreau speranțe și vise. Nu mai vreau să-mi risc sufletul o bună bucată de timp. 

Sunt atât de tânără... Vreau să fiu mai nebună și mai nesăbuită. Vreau să mă distrez și să profit de anii ăștia. Să pot merge înainte fără să stau să analizez fiecare pas și fiecare decizie. Vreau să-mi trăiesc viața cu aceeași spontaneitate cu care uneori îmi trăiesc zilele. Vreau să nu mă tem că o să mă mai doară. Aș vrea să mă desprind de toată partea asta a mea rațională și să trăiesc ghidându-mă doar după instinct și intuiție. 

Am ales să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Cineva mi-a spus acum câteva săptămâni: nu ești broken. Avea dreptate. Nu sunt. Blessed are the hearts that can bend, they shall never be broken. Sunt o salcie.

În ultimele două zile mi-ai bântuit nopțile. Îți cer să te oprești. 

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.