Thursday, January 29, 2015

Pagină de jurnal, 24 septembrie 2012.

Sunt seri ca astea. Când mă plimb pe străzi cu degetele îngheţate şi respir aerul ăsta care pare identic cu aerul de atunci. De acum doi ani. Şi preţ de câteva minute mă simt teleportată în timp. Mereu înapoi, niciodată înainte. Apoi îmi dau seama că nu mai eşti. Aşa cum nici cel de toamna trecută nu mai este. Un altul e acum. [...] Cu toate astea… Acum ştiu că Adioul ăsta nu va mai fi urmat de un “mai rămân”. Linia finală n-a fost niciodată mai clară şi neîntreruptă ca acum. Nu mai există goluri pe care să le transform în portiţe de re-re-reîntoarcere. Ai fost cel mai frumos moment şi cele mai frumoase amintiri pe care nu le-am avut. Şi totul pentru că noi am fost doar în capul meu, iar imaginaţia mea ştie să facă lucruri frumoase. Plecarea ta a scos ce a fost mai frumos în mine. Şi pentru asta ai să contezi mereu. Nu atât pentru că ai plecat, cât pentru CUM ai plecat. Brusc şi Definitiv. Nimeni nu pleacă ca tine.

Ai fost primul care mi-a frânt inima. Ştiu că vor mai urma şi alţii. Am fost predestinaţi neîmplinirii de la bun început.

2 comments:

  1. Din pacate asa se termina multe povesti... sau mai bine zis intr-o poveste-n doi, la final va exista o continuare doar pt unul dintre acele suflete...

    ReplyDelete
  2. Există o continuare pentru fiecare. Doar că pentru unii dintre noi paleta de alegeri e mai restrânsă. :)

    ReplyDelete

Vorbește-mi.