De fiecare dată când mi-e frică de moarte
îmi trăiesc nopțile cu ochii deschiși,
de parcă morții i-ar fi teamă
de albul ochilor mei,
am stat de strajă ani de zile
ca și cum moartea mi-ar cere voie
înainte să bată la ușă,
ca și cum moartea s-ar anunța vreodată
înainte să ne intre în casă,
este de-a dreptul stupid,
toată lumea știe prea bine
că moartea ne salută
doar de la revedere
prin tăcerea de după ultima
bătaie de inimă,
de când sunt mică și până acum
părinții mei au murit deja de zeci de ori
în coșmarurile mele,
repetiții după
repetiții după
repetiții,
mi se spune
"lasă că e bine,
înseamnă că le-a murit moartea",
dar moartea e ultimul lucru care
va muri vreodată pe pământul ăsta,
iar eu nu-mi mai pot ține
ochii deschiși –
tânjesc după întunericul din spatele
pleoapelor mele închise
și știu că
nu poate veghea nimeni la nesfârșit
ca să împiedice sfârșitul.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.