Zmeură culeasă de mâinile tale

Photo by Alexandra Nosova on Unsplash

Vara trecută am mâncat 

zmeură culeasă de mâinile tale 

fără să știu că va fi ultima dată –

de atunci 

mă urmărește zilnic spaima 

că aș putea trăi ceva 

pentru ultima oară 

fără ca măcar să știu, 

fără să-mi pot lua rămas bun, 

așa cum nici ție nu ți-am spus adio, 

ci la revedere, 

pa 

sau te iubesc, 

nici nu mai știu 

care a fost ultimul lucru 

pe care ți l-am zis vreodată 

dar 

de fiecare dată când mă gândesc la asta

sufletul meu dă pe afară 

îmi curg din ochi toate poveștile 

pe care nu am apucat să ți le spun, 

mi se zbat sub piele

toate versiunile mele înghesuite

printre oase 

pe care nu ți-am dat voie să le cunoști –

pentru tine am crescut an după an

într-un copil mai mare:

întotdeauna fetiță, niciodată femeie. 

Poemul ăsta mușcă din mine 

cu fiecare rând, 

poate ăsta e motivul 

pentru care a durat așa mult 

până i-am dat voie să vadă 

lumina zilei, 

s-au făcut deja șase luni 

de când ai plecat, 

iar eu pun la păstrare 

toate visele în care 

mă vizitezi și îmi spui că ești bine, 

nu mai cred de mult în astfel de lucruri, 

dar împletesc de zor un semn 

pe care să-l pot ține strâns la piept 

de fiecare dată când mă gândesc

că nu mai ești. 

Nu mai ești, 

dar te văd în fiecare bătrânică de pe stradă, 

cumpăr 

ghiocei 

garoafe 

narcise

zambile 

cumpăr toate florile pe care le au de vânzare 

pentru că simt că așa te pot păstra cu mine, 

măcar pentru câteva zile, 

într-un pahar cu apă. 

Adesea, 

cumpăr zmeură de la supermarket 

și o mănânc lacom 

ca și cum te-aș putea îmbrățișa 

cu dinții, 

ca și cum ai fi acolo, 

ascunsă, 

așteptându-mă 

și nu cred că există 

vreun alt moment în care să te simt 

mai aproape.