Photo by Patrick Tomasso on Unsplash
Sunt fricoasă. Mi-e frică. Mă tem. Promisiunile contau pentru mine, ştim amândoi asta, pentru că îmi dădeau un plus de siguranţă. Pentru că eu am aveam nevoie de răspunsuri şi de promisiuni. Sau cel puţin credeam că am nevoie de ele. Astăzi nu mai valorează nimic. Astăzi nu mai am nevoie de nicio promisiune. Astăzi nu ţi-aş mai pune întrebări ca să primesc răspunsuri. Nu mai pun preţ pe ele, m-au păcălit de prea multe ori sau poate m-am păcălit singură...
Mi-ai spus mai de mult "cuvintele distrug totul". Te-am contrazis... Dar zilele astea începusem să cred că ai dreptate, că avalanşa asta de litere sau de sunete nu fac decât să înăbuşe tot. Dar nu, permite-mi să te contrazic înca o dată, şi asta pentru simplul fapt că citind câteva cuvinte scrise de tine am avut un sentiment pe care nu l-am mai avut de patru săptămâni. Am fost bine... Pentru prima dată în luna asta, chiar am fost bine. Şi sunt sinceră faţă de mine când spun asta. Acum ştiu că toată durerea din luna noiembrie a meritat. A meritat. Îmi pare rău că anumite lucruri nu au fost spuse atunci când a fost cazul.
Îmi pare rău că am vorbit când trebuia să tac. Că ai tăcut când trebuia să vorbeşti. Cuvinte… Noi... noi am început de la cuvinte. Şi pentru mine nu s-a terminat. Nu vreau să mă mai mint singură, aşa că spune-mi, pentru tine s-a terminat?
Ah... şi încă ceva... cu visele noastre cum rămâne?
Ţi-ai promis ţie sau mi-ai promis mie că nu vor muri?
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.