Saturday, November 13, 2010

Maia

- Maia, a răspuns.
- Ce nume frumos ai.
Recunosc că am fost puţin surprinsă să aflu că era fetiţă din cauză că era tunsă foarte scurt şi arăta mai degrabă ca un băiat.
- Şi câţi ani ai?
- Patru ani.
- Ooh eşti mare, i-am spus. Eşti singură aici?
- Nu, a răspuns ea simplu.
Ea continuă să se joace cu frunze.
- Îţi place să te joci cu frunze?
- Da! mi-a răspuns aruncându-le încă o dată în sus.
M-am aşezat şi eu pe trotuar şi am continuat să o privesc cum se juca. Era fericită. Oricine putea vedea asta.
La un moment dat s-a oprit şi s-a uitat lung la mine.
- De ce stai cu mine? m-a întrebat.
- De ce nu? i-am răspuns. Ai vrea să plec? am întrebat-o.
A început să râdă şi mai tare şi drept răspuns a luat o grămadă mare de frunze pe care a aruncat-o peste mine. Am început să râd şi eu. Fetiţa a început să râdă şi mai tare când a văzut că mi-au rămas frunze în păr.
- Uite ai frunze în păr! Şi pe geantă! spuse ea printre hohotele de râs.
Am zâmbit. Aşa era, îmi rămăseseră frunze în păr, dar nu mă deranjau, le-am lăsat acolo, poate le era frig.
Când ea şi Gabi au început să se bată cu frunze m-am ridicat de pe trotuar. Am fost uimită să văd cât de fericită era fetiţa asta. Da, ştiu că toţi copiii se bucură pentru lucruri mărunte şi se distrează din te miri ce, dar cu ea era diferit. Era atâta entuziasm în vocea ei...
- Mai ai fraţi sau surori?
- O surioară.
- Câţi ani are?
- Cinci luni.
- O iubeşti? am întrebat-o, curioasă fiind de răspuns.
- Da. Mult mult.
Am zâmbit din nou.
- Cum o cheamă?
- Ali.
- Ali de la Alina?
- Ali, a răspuns ea privind frunzele cum cădeau.
- Şi cu cine spuneai că eşti aici? am întrebat-o. Trebuia să plecăm şi în jurul nostru nu era nimeni. Mi-era teamă să o las aşa singură pe stradă.
- Cu bunica mea.
- Şi unde e bunica ta?
- Uite-acolo jos! spuse ea arătând cu degetul în josul străzii.
Am aruncat o privire şi am vazut o cerşetoare bătrână îmbrăcată în haine ponosite. Am zâmbit amar.
Până să plec i-am spus:
- Ai grijă de tine.
- Am grijă! mi-a răspuns râzând.
Şi am plecat. Am lăsat-o acolo să se joace cu frunzele aduse de vânt, dupa cum a spus ea, cine ştie pentru încă cât timp.

A fost ceva legat de fetiţa asta care m-a atins foarte tare. Nu mă întrebaţi ce pentru că nu ştiu sigur... Poate râsul, pofta de viaţă sau entuziasmul.
Sau poate faptul că am văzut-o iubind acele frunze prăfuite şi murdare aşa cum puţini oameni o fac. Dacă pentru oamenii de rând, frunzele acelea au fost simple gunoaie, pentru Maia au fost cei mai frumoşi fluturi din lume. Şi sunt sigură că şi frunzele au iubit-o din tot sufletul lor.

4 comments:

  1. Aş fi vrut s-o fi întâlnit şi eu pe Maia.
    ^^

    ReplyDelete
  2. Sunt sigură că mai sunt destule Maia în lume.
    Totul e să ştii unde să le cauţi!

    ReplyDelete
  3. Adela (tipa din Alexandria de la admitere)November 5, 2011 at 12:24 PM

    Foarte dragut. Cred ca te-a marcat fetita fiindca desi nu avea o familie normala si bunica ei cersea, tot reusea sa se bucure. Si pana si cele mai mici lucruri in lumea unui copil devin minunate in ochii lui. E totusi trist ca probabil nici nu are sansa sa incerce sa invete si sa isi faca un viitor atata timp cat vine dintr-o familie atat de saraca :(. Si tu ai grija de tine.

    ReplyDelete
  4. Hihi, ce-mi place cum te-ai semnat! Te pup!

    ReplyDelete

Vorbește-mi.