Ai intrat neinvitată. Nici măcar n-ai ciocănit. Te-ai aşezat pe fotoliu şi m-ai privit cu un zâmbet ironic. Nu te-am vrut şi ştiai asta. Mi-ai spus că la un moment dat o să te vreau, o să te las să locuieşti în mine şi nu o să vreau vreodată să pleci. Am râs. Nu te-am crezut. Dar ai rămas. Am încercat să te ignor. Mă prefăceam că nu te văd stând pe marginea patului meu şi privindu-mă. Mă prefăceam că nu te aud cântând în fiecare dimineaţă. Mă prefăceam că nu te simt cuibărindu-te lângă mine, şoptindu-mi "nu o să-ţi mai fie frig". Însă în ziua în care ai intrat în hainele mele, iar apoi pe sub pielea mea nu am reuşit să mă mai prefac. Te-am acceptat.
Am încercat să te învăţ bunele maniere. Să ceri voie înainte să intri în viaţa cuiva, să spui "mulţumesc" atunci când cineva te lasă să-i foloseşti corpul punându-şi încrederea în tine. Ai râs isteric şi mi-ai spus că sunt naivă dacă o să cred că vei face asta. Ai spus că tu nu rosteşti cuvinte... inutile. Inutile? Nu şi pentru mine.
Ai început să-ţi redecorezi noua locuinţă – corpul meu, după bunul tău plac. Eşti pretenţioasă, niciodată nu ţi-a plăcut cum arăta noul tău univers. Şi fără permisiune, începi să redecorezi. Creezi tablouri din trecut şi le agăţi pe pereţi până când îi umpli. Cureţi podeaua de toate gunoaiele prezentului şi apoi aduci pături roşii calde de amintiri din viitor. Abia acum numeşti locul ăsta "acasă". Eşti fericită. Spui că niciodată nu te-ai simţit atât de bine. Promiţi că nu o să pleci.
Şi toate astea pentru ca într-o dimineaţă, privind în interiorul meu, să găsesc tablourile arse, podeaua murdară şi păturile rupte. Uşa e deschisă, iar lângă ea e un bileţel pe care scrie doar atât: "Mulţumesc, o să mă întorc peste nu ştiu cât timp. Semnat: Dragoste".
Cât de fain scrii! Câtă inspiraţie! Foarte foarte tare!
ReplyDelete