Thursday, November 4, 2010

Cioburi

Nu ştiu de cât timp o privesc… Ea nici măcar nu ştie că o văd. Stă singură şi priveşte în gol. O strig dar nu-mi răspunde. Pereţii invizibili dintre lumile noastre îmi împiedică vocea să ajungă la ea.
Şi tot ce pot face e să privesc.
Îşi taie părul pentru că păstrează aroma lui… de vânt. Îşi colorează pielea în negru acoperind amprentele roşii lăsate de vârfurile degetelor lui. Îşi rupe hainele dorindu-şi să-i fie frig, să nu mai simtă căldura lui. Îşi închide ochii… acum erau ai lui. Au încetat să îi mai aparţină în ziua în care buzele ei s-au născut pe buzele lui. Acum sunt moarte.
Şi aşa… cu părul tăiat, dezbrăcată, dezvăluindu-şi pielea neagră, cu ochii închişi şi buzele moarte, cu singura ei prietenă – uitarea, îşi alină rănile de pe mâini, gât şi umeri.
Când ajunge în dreptul sufletului nu mai alină ci distruge. Şi uitarea are cea mai ascuţită lamă. Şi uitându-l pe el se uită pe ea. Şi omorîndu-l pe el se omoară pe ea.
Un sunet. Ceva s-a spart. Şi eu nu o mai văd. O aud cum trăieşte pentru ultima dată… pe podea printre cioburile oglinzii sparte.
Şi părul ei e iar lung, pielea-i e roşie, hainele calde, ochii deschişi şi buzele vii.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.