"Vrei să fii anotimpul meu?"

Photo by Jorge Salvador on Unsplash

Eu sunt alcătuită doar din ferestre şi uşi. Ferestrele mele sunt înalte, fără geamuri, fără perdele, iar uşile sunt mereu deschise. Ele nici măcar nu cunosc cuvântul "lacăt". Şi oricine poate arunca o privire înăuntru sau poate să intre. Şi stau cât vor: minute, luni, ani. Însă atunci când pleacă, iau cu ei ceva din mine. Rup bucăţi din mobilierul sufletului meu. Şi îmi ciopârţesc încrederea. Au luat-o ca să o facă pătură pentru canapeaua lor. Din inocenţă au rupt fâşii pentru a le pune drept preşuri la uşă. Iar din dragoste... din dragoste au muşcat cu dinţii lor ascuţiti de repetate ori ca să aibă ce să agaţe pe pereţi. Mi-au luat tot ca să îşi decoreze propriul suflet. La ce bun? La ce bun să zugrăveşti în sentimentele altcuiva? La ce bun să te înveleşti cu amintirile altcuiva? Şi cu toate astea, nu închid uşile şi nu pun geamuri ferestrelor. Mă ofer în continuare celorlalţi până când nu o să mai rămân cu nimic din mine şi cu nimeni din ceilalţi.

Tu eşti alcătuit doar din pereţi. Pereţii tăi sunt atât de înalţi şi groşi, încât nu se poate pătrunde prin ei. Tu nu ai uşă, nici ferestre. Ai spus că nu ai nevoie de ele. Acolo nu intră oricum nimeni. Eşti încuiat şi astfel nimeni nu poate fura ceva din tine. Cu toate astea, ai multe cicatrici. Pentru că, din când în când, unii au reuşit să treacă peste zidurile tale. Au stat acolo o perioadă de timp după care au plecat având sub unghii, în gură şi în păr, părţi din tine. Şi acum stai în spatele zidurilor vechi şi refuzi să laşi alte persoane să intre. Nu vrei să pierzi ce încă mai ai. Şi în teama asta ai uitat... Ai uitat că nu toţi suntem hoţi. Ai uitat că unii dintre noi ne oferim necondiţionat. Fără să cerem ceva în schimb, fără să luăm ceva înapoi. Ai uitat că unii dintre noi te-ar putea întregi. Şi nu auzi... Nu auzi cum unii dintre noi îţi strigă numele rugându-te să îi laşi să intre, fără a avea o intenţie ascunsă, fără a vrea să îţi facă rău. Nu auzi din cauza zidurilor pe care tu însuţi le întăreşti pe zi ce trece. Şi rămâi închis, păstrându-te doar pentru propria-ţi persoană până când, într-o zi, nu o să mai fii îndeajuns pentru tine însuţi.

Şi nici tu, şi nici eu nu ştim... dar ferestrele mele au nevoie de pereţii tăi, iar zidurile tale ar putea să-mi iubească uşile.