Ne urăşte şi ea cum poate,
Din toată sticla ei aburită,
Cu toată-i rama putrezită
Şi sufletul pe care nu-l posedă.
Ne urăşte pentru că suntem tot ce ea nu va fi vreodată:
Ipocriţi, mincinoşi, superficiali dar
Monştri cu inimă
Abandonată.
Suntem ochi falşi
Cu irişi terfeliţi în noroi,
Înnegriţi de soare, de ploi
Şi de fluturi arşi.
Şi cu fiecare reflexie ce ne-o dăruieşte
În sticla ei se cuibăreşte
Încă un fir subţire
Al sufletului nostru surd.
Şi le strânge,
Îşi face ghem
Şi ajunge
Să se amăgească
Cu un suflet deşirat
Din aţă
Şi fir multicolorat,
Pe care obişnuieşte să le cerşească
În fiecare dimineaţă
Când te priveşti în ea.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.