Poveşti din coşul de gunoi

Photo by Daiga Ellaby on Unsplash

Nu cred că te-ai gândit vreodată, până acum, la cât de multe poveşti poţi găsi într-un coş de gunoi. Am dreptate, nu? Ei bine, nu vei găsi în niciun alt loc atât de multe. Am ajuns aici abia ieri. Sinceră să fiu, la început nu mi-a plăcut deloc locul ăsta. Până când am privit puţin în jur şi mi-am dat seama că sunt înconjurată de obiecte care au aceeaşi poveste ca şi mine: nu au mai fost vrute. Am făcut cunoştinţă cu jucăria nemaidorită de copil. Era un căluţ simplu lăcuit din lemn. Copilul a crescut, nu a mai avut nevoie de el. Am făcut cunoştinţă cu buchetul de flori pentru ea. Ea cea care nu a apărut la întâlnire. Ea cea pentru care buchetul de lalele roşii a fost cumpărat de la început. Am făcut cunoştinţă cu jurnalul unei adolescente. A vrut să se rupă de tot ceea ce înseamna trecut, aşa că a scăpat de el. Am făcut cunoştinţă cu coji de banane acuzate că prezenţa lor pe străzile oraşului este inestetică. De ce? Au culoarea galben aşa că pentru asfalt ar putea fi mici sori. Gumele de mestecat lipite de ciment ar putea fi stelele. Şi ar putea fi şi noapte şi zi, după cum şi-ar dori asfaltul. La un moment dat m-au întrebat: “Dar tu? Tu cine eşti? Care e povestea ta?”. Ce le-am spus? Ei bine, adevărul. Le-am spus “eu sunt o frunză pe care vântul nu a mai vrut-o”. După aceea nu m-au mai întrebat nimic. Ce m-ar mai fi putut întreba?

Încercăm să ne încurajăm unii pe alţii că poate în seara asta cineva va veni şi va avea nevoie de noi. Cineva care să nu ne mai arunce vreodată. Cineva care să ne iubească pentru ceea ce suntem pentru totdeauna. Un copil care să nu crească vreodată, o ea care să apară de fiecare dată, o fată legată mereu de trecut, un asfalt întotdeauna şi mai încăpător, un vânt mai cald. Şi închidem ochii şi încercăm să dormim pentru că noaptea s-a lăsat şi nimeni nu mai are nimic de spus până dimineaţă. Şi nimeni nu vorbeşte dar toţi gândim acelaşi lucru. Jucăria îşi vrea copilul, care a aruncat-o, înapoi, florile visează la cea care nu le-a vrut încă de dinainte să le cunoască, jurnalul îşi doreşte să scrie din nou prezentul pentru ca mâine să fie trecutul al aceleaşi fete, cojile de banane nu vor să lumineze un asfalt mai întins, ci cel cu gropi şi gume de mestecat. Iar eu vreau ca acelaşi vânt să mă iubească, să mă sărute, să mă îmbrăţişeze, să mă frângă, să mă încălzească. Vreau ca acelaşi vânt să mă vrea.

Pentru că pentru noi nu va exista alt “cineva” decât cel căruia i-am aparţinut prima dată.