Cineva mi-a spus că acum ceva timp oamenii băteau la uşă înainte să plece. Foarte bine. Măcar atunci ştiai exact momentul în care cineva decide să-ţi închidă uşa pe dinafară şi să pună lacăt pe a lui. Știai exact când începe sfârşitul. Și nu mai încercai zadarnic să te faci auzit, să te faci înţeles, să te faci văzut în faţa unei uşi închise. În faţa unor pereţi. În faţa tăcerii care rămâne în urma unui om. Știai. Știai şi atât.
Una din cele mai urâte senzaţii pe care am trăit-o a fost să nu ştiu. N-aş putea însă să o descriu, nu pentru că n-aş avea cuvinte, ci pentru că am uitat-o. Știu doar că a durut. Să nu ştiu dacă cineva chiar a plecat sau doar se ascunde. Mi-a contaminat mintea cu întrebări. Și fel şi fel de răspunsuri închipuite. Dar după un timp, după ce au venit valuri de oameni şi chiar şi după refluxul lor, am spus că nu mai contează. Că a trecut. Că "aşa a fost să fie". Să nu ştiu. Dar am greşit. Contează. Pentru că ne suntem datori nouă, celor care-am fost. Celor care-am strigat. Celor care-am căzut în genunchi. Ne suntem datori cu nişte răspunsuri. Ne suntem datori cu puţină claritate. Și linişte.
Acum nu mai batem la uşă nici înainte să intrăm, darămite înainte să ieşim. Nu mai ştim cine vine, cine pleacă. Cu atât mai puţin cine a rămas.
Ai pus punctu pe J :)
ReplyDeleteNice!