Întotdeauna ai fost singur de Crăciun şi niciodată nu ai avut un brad. Anul ăsta mă ai pe mine.
E Crăciun peste tot, mai puţin în casa ta. Nu există nimic legat de sărbătoarea asta aici, dar pari fericit. Stăm la masa din bucătărie cu o cană de cafea în faţă şi ne zâmbim. Tu zâmbeşti că nu eşti singur. Eu zâmbesc fără motiv. Spre deosebire de tine, eu nu am nevoie de motive ca să fac asta.
- Haide în sufragerie, îmi spui.
Las cana de cafea pe jumătate neterminată pe masă şi te urmez. Întuneric. Mă duc la geam şi privesc pe fereastră. Afară e Crăciun. Aici e iarnă şi atât. Dar tot e bine.
- Închide ochii, îmi şopteşti.
Îi închid. Îmi iei braţele şi mi le întinzi. Zâmbesc.
- Să nu îi deschizi până nu îţi spun eu.
Râd. Ne jucăm deci. Îmi plac jocurile. Mai ales cele noi, cele în care nu cunosc încă toate regulile, deci nu pot pierde. Te joci cu degetele pe pielea mea. Dar jocul ăsta îl ştiu, deşi nu l-am mai jucat până acum. E jocul literelor. Scrii "noi" şi pielea mea zâmbeşte. Apoi nu te-am mai simţit. Am auzit uşa de la dormitor deschizându-se pentru ca mai apoi să se închidă.
- Aşa... spui şi îmi dau seama din tonul vocii tale că zâmbeşti.
Aud un zgomot metalic.
- Ce a fost asta? întreb eu.
- Ai să vezi, ai răspuns tu secretos. Nu deschide ochii... orice ar fi.
M-am conformat.
- Nu spune nimic...
M-am conformat din nou. Şi atunci am ştiut. Ştiam toate regulile. Deja nu-mi mai plăcea jocul. Puteam să-l pierd. De afară se aud colinde. Dinăuntru se aude doar inima mea bătând. Inima ta nu. Stă... Oare a stat dintotdeauna? Şi jocul începe.
Începe cu picioarele mele. Ai început să încolăceşti minciuni în jurul lor şi ai avut grijă să le strângi cât mai tare, să fii sigur că nu o să scap de ele. Ai vrut să te asiguri că nici măcar nu voi vrea să le îndepărtez aşa că le-ai făcut să arate cât mai frumos. Le-ai colorat în culorile mele preferate: albastru, mov, roşu, ca să ajung să le accept şi să le iubesc. Ţi-aş fi putut cere să te opreşti, dar n-am făcut-o. Nu voiam să încalc vreo regulă. Îmi plăcea să joc corect şi nu îmi plăcea să pierd.
Talia mi-ai îngropat-o în corsetul egoismului. L-am atins uşor şi după atingere m-am gândit că are culoarea roşie. Mătase. Ştiai cât de mult îmi place, aşa că ai ales materialul ăsta. Ca eu să nu vreau nici măcar să mă împotrivesc. Să te implor cu toată inima să continui. Să continui... Îţi auzeam respiraţia sacadată. Erai încântat. Am fost surprinsă să îmi dau seama că nu eram deloc speriată. Eram calmă.
Mi-ai luat degetele în mâinile tale şi ai început să îmi pui câte un inel pe fiecare. Pe cele de la mâna dreaptă: laşitatea, teama, neîncrederea, indiferenţa, superficialitatea. Pe cele de la mâna stângă: încăpăţânarea, aroganţa, gelozia, posesivitatea, invidia. Mi-ai sărutat fiecare deget în parte. Şi ai râs încet. Erai fericit, dar simţeai o fericire bolnavă. Calmul începea să dispară şi începea să apară oboseala. Inelele tale erau grele şi nu le puteam da jos. Nu puteam să mă mişc. Nu puteam să pierd. Nu încă.
Mi-ai pus şi o brăţară. O brăţară uşoară, din plastic probabil, era artificialitatea. Dar tot simţeam cum mă apăsa. Colierul era disperarea. Un colier din strigăte care ţipa negru. Obsesiv. Urechile mele începeau să obosească, dar asta nu conta pentru că ai agăţat de ele uitarea. Şi eu te lăsam să mă reinventezi fără să mă opun. Începeam să uit şi până faptul că era doar un joc...
- Nu deschide ochii... mai am un singur lucru, disting eu din cuvintele tale reci care se sparg de podoabele mele.
Îmi atingi părul şi îmi agăţi în el litere. U R I B E I. Ce cuvânt e ăsta? Îmi pare cunoscut, dar nu reuşesc să îmi amintesc, uitarea a început să pună stăpânire.
- Iubire... şopteşti şi eu am ştiut.
Zâmbeşti mulţumit de cum m-ai creat. Şi eu zâmbesc fără motiv.
- Deschide ochii.
Şi îi deschid. Îmi privesc reflexia în geamul ferestrei. Şi zâmbesc din nou. Zâmbesc pentru că sunt o glumă sinistră. O glumă de care îmi vine să râd până aş rămâne fără suflare. O glumă tristă. Dar o glumă.
- Ce sunt eu? te întreb întorcându-mă spre tine.
- Un brad, îmi spui tu surâzând încrezător.
Şi râd isteric în sinea mea. Râd de naivitatea ta. Râd şi râd şi râd.
- Eu sunt un suflet, nu un brad, îţi răspund.
- Suflet, brad, tot aia, zici tu ridicând din umeri.
- Nu, spun eu privindu-te fix.
Mă priveşti furios şi dezgustat.
- Ba da, eşti un brad. Eşti cel mai urât brad pe care l-am avut. Ai crengile rare şi acele tale deja au început să cadă. Nici măcar nu o să apuci să prinzi sfârşitul Crăciunului. O să mori curând, zici dintr-o suflare după care râzi ca un nebun.
- Sunt singurul brad pe care l-ai avut. Sunt singurul brad pe care o să îl ai vreodată. Şi sunt cel mai frumos brad, să ştii. Sentimentele cresc des din mine, sunt unele lângă altele şi renasc zilnic. Nu se rup. Şi acele mele sunt nemuritoare pentru că amintirile vor fi mereu acolo. Strălucind curat fără să aibă nevoie de electricitate. Zâmbetul meu e suficient. Şi poate ai dreptate, poate totuşi o să mor până la finalul Crăciunului, dar să ştii că tu erai mort de dinainte să înceapă. Ochii îţi strălucesc de furie, dar eşti mut. Trec păşind încrezătoare pe lângă tine şi mă opresc în pragul uşii. Te privesc cu milă. Şi zâmbeşti, zâmbeşti pentru că anul ăsta, de Crăciun, ai avut un brad. Şi eu zâmbesc fără motiv. Spre deosebire de tine, eu nu am nevoie de motive ca să fac asta.
Afară e Crăciun. În mine e Crăciun. Străzile sunt pline. Oameni, magazine, maşini, zăpadă, brazi. Brazi neîmpodobiţi care ar da orice pentru un glob. Aşa că le dau lor podoabele pe care tu mi le-ai dăruit. Şi ei sunt fericiţi cu minciuni, egoism, laşitate, indiferenţă şi iubire. Iubire falsă. Dar ei sunt fericiţi. Şi eu continui să merg dansând pe stradă.
Întotdeauna ai fost singur de Crăciun, dar anul ăsta ai crezut că ai un brad. Te-ai înşelat. Pentru că eu sunt un suflet, nu un brad de sezon. Eu sunt un suflet care trăieşte în toate anotimpurile. Un suflet care nu are nevoie de podoabele nimănui. Un suflet care e deja decorat şi zugrăvit în sentimente, amintiri şi culori permanente. Un suflet şi atât.
Întotdeauna ai fost singur de Crăciun şi niciodată nu ai avut un brad.
