Photo by João Ferrão on Unsplash
Mi-am aruncat ieri toate perechile de papuci
şi toţi dumnezeii
care nu m-au înţeles niciodată.
Pe tine te-am pus într-o cutie de carton
şi te-am lăsat în faţa porţii,
aşa cum fac oamenii cu lucrurile
care nu-i lasă să mai respire.
Și te-am privit legată la ochi
(ca să nu ştiu cui să i te cer înapoi)
până ai dispărut.
De mâine încep să caut
străini care să nu semene cu tine
şi pe care să-i visez
fără să ţip.
care nu m-au înţeles niciodată.
Pe tine te-am pus într-o cutie de carton
şi te-am lăsat în faţa porţii,
aşa cum fac oamenii cu lucrurile
care nu-i lasă să mai respire.
Și te-am privit legată la ochi
(ca să nu ştiu cui să i te cer înapoi)
până ai dispărut.
De mâine încep să caut
străini care să nu semene cu tine
şi pe care să-i visez
fără să ţip.
frumos sfarsit. Imi plac mult de tot strofa a 2a . Felicitari
ReplyDeleteMulţumesc, Ale! :)
ReplyDeletemi se pare genial poemul asta.
ReplyDeletemie-mi place mult inceputul. :)
Îţi mulţumesc, mă bucur! :)
ReplyDeleteai pus suflet in cuvinte... s-a primit destul de dragutz! ;)
ReplyDeleteasta e un fel de a te rupe de amintiri
ReplyDeletea distruge tot nu?
amintiri care te obosesc
iti atarna noaptea de gene
just let them go...
Da... Bănuiesc că e un fel de a respira din nou. :)
ReplyDelete