Sunday, June 19, 2011

Ține-mă suflet!


Zilele în care putea să iubească
erau cele de la sfârşitul lunii
şi atunci se plimba prin apartament
cu braţele deschise
şi mângâia în treacăt
sufletele
care nu ştiau să se spargă
singure.

Eu stăteam deoparte
şi-l priveam cum iubea
biblioteca, masa şi patul,
şi-mi doream să fiu şi eu
din lemn.

Apoi mă deghizam în geam
ca să mă vadă.
Îmi lipeam sufletul de perete
şi-mi deschideam braţele parcă pentru prima dată
de când îmi căzuseră aripile
fără să-mi crească la loc.
Când observa că apartamentul lui
are un geam în plus,
venea în faţa mea
şi privea (pr)in mine
ore în şir.
Și spunea
"ce frumos e oraşul în seara asta,
parcă-l văd pentru prima dată!
habar n-aveam că după genunchiul ăla
apune soarele atât de frumos.
Și ce viu e!
Și cât zgomot!
Câte bătăi de inimă pe secundă!
Oare câţi oameni locuiesc în el?
Mulţi... se aude că sunt mulţi.
Ce frumos e oraşul ăsta
şi ce norocos sunt că locuiesc în el..."

Dar în ziua în care am plecat
nici n-a observat
că e cu o fereastră mai puţină
lumină.

"Ține-mă minte suflet
şi nu-mi spune că n-ai cu ce."

2 comments:

Vorbește-mi.