Noi. Eu. Ei.

Photo by Jaunathan Gagnon on Unsplash

Am trecut pe lângă banca noastră azi. Fără să vreau. Uitasem în care parc era, dar am recunoscut-o în momentul în care am văzut-o. Era încă roşie, încă murdară de dragoste şi de noi. Am trecut nepăsătoare pe lângă ea şi m-am purtat de parcă nu o cunoşteam. M-a strigat şi mi-a reproşat că am lăsat-o singură, că nu am mai vrut-o. Dar m-am prefăcut că nu am auzit-o şi nu m-am întors. Am continuat să merg şi să-mi strivesc lacrimile în degete şi frig.

Am trecut pe lângă banca noastră azi. Am vrut să văd ce mai face, speram să nu mai fie tristă. Dar ploaia uitării spălase dragostea şi dorul. Era complet albă şi ştiu că niciodată nu i-a plăcut culoarea asta. Aşa că m-am aşezat pe ea şi am început să o murdăresc de albastru, de mine, de "eu" şi de lipsa ta. Şi deşi obişnuiam să fim doi, acum unul era îndeajuns pentru a o face fericită.

Am trecut pe lângă banca noastră azi. Noastră? De fapt a lor. Era din nou roşie. Era un roşu cum noi nu am avut niciodată: sincer şi pur; mirosea a mere şi a vânt. Şi banca era fericită şi râdea odată cu ei. Nu m-a mai strigat, nici măcar nu s-a uitat la mine. Nu mă mai cunoştea sau nu a vrut să mă mai cunoască. Iar eu le-am aruncat celor doi o privire caldă şi am continuat să merg strivindu-mi zâmbetele în inimă şi soare.

Eu am fost noi şi acum sunt ei.

She smelled like apples and he smelled like wind

Photo by Mohamed Nohassi on Unsplash

Bring me tulips. I promise I won't let them die.

Photo by Lisa Verena Pape on Unsplash

I'm finally yours

Ei se cunoşteau doar seara

Photo by NON on Unsplash

Ei se cunoşteau doar seara; ziua erau doar nişte străini.

În fiecare noapte la ora zece se întâlneau pe întuneric în singurul cer care le-a aparţinut vreodată – patul. Un cer fără lună. Un cer fără stele. Nu aprindeau niciodată lumina, simţeau mai multe fără ea. Credeau că au ajuns să se cunoască în totalitate, dar în fiecare noapte găseau un alt colţ de piele neiubit, alte buze însingurate, un alt ochi orb. Şi îşi dedicau noaptea unul altuia. Se îmbrăcau în dragoste – singura culoare care li se potrivea. Şi pielea se simţea iubită, buzele nu mai erau singure, iar ochiul putea în sfârşit să vadă; deşi întuneric, vedea mai multe decât a făcut-o vreodată. Nu mai văzuse niciodată atât de multă viaţă. Şi chiar atunci când începea să se obişnuiască cu întunericul, răsărea soarele. Şi lumina le fura vederea, le ura pielea şi le însingura buzele.

Spartă

Photo by veeterzy on Unsplash

Ţi-am spus că vreau să ajung la stele aşa că m-ai aruncat spre cer. Dar nu m-ai prins. M-ai lăsat să cad spărgându-mă de asfalt. M-am spart în mii de bucăţele şi în fiecare se reflecta câte un punct alb strălucitor. Erau stele. Şi eu însămi eram una din ele. Mici. Fragile. Răspândite pe asfalt. Te-ai aplecat şi m-ai privit. M-ai mângâiat, dar atingerea ta era rece. Apoi ai început să mă aduni. O bucăţică de aici, una de acolo, alta şi alta şi tot aşa. Dar ai luat doar ce ţi-a plăcut. Dezamăgirea, singurătatea şi inima nu le-ai vrut. Mi le-ai lăsat mie. Atât a mai rămas din mine.

Dezamăgirea nu a îndrăznit să te roage să o iei şi pe ea cu tine... S-a învăţat minte, nu voia ca rănile să i se deschidă din nou. Dar singurătatea s-a bucurat. Ei şi aşa îi e mai bine de una singură. Inima, însă, nu poate trăi singură. Ea are nevoie de alte inimi ca să bată. Aşa că te-a rugat:

- Ia-mă şi pe mine...

Tu însă ai privit-o dispreţuitor.

- Să te iau şi pe tine? Nu vezi cum arăţi? Eşti folosită şi murdară de ceilalţi. Nu am nevoie de tine. Şi în plus nici măcar nu străluceşti. Eşti ştearsă.

Iar atunci, de durere, inimii i-a căzut o lacrimă. Şi în acel moment a strălucit mai puternic decât toate bucăţelele de stele din braţele lui.

22

Photo by Max van den Oetelaar on Unsplash

19:38.

22 de minute şi atât. Atât am să-l mai aştept. După o să plec şi o să încerc să nu mă uit înapoi. Oamenii trec şi se uită lung la mine. Am rochia pătată şi pielea murdară. Văd în privirea lor cum se întreabă pe cine aştept. Dar ce rost are să le spun? Oricum nu le-ar păsa. Sunt doar curioşi şi ipocriţi. Aştept de prea multă vreme... Mi-e teamă să mă uit la ceas, mi-e teamă că mai e prea puţin timp. Poate ar fi fost mai bine să plec...dar la cât am aşteptat ce mai contează 22 de minute în plus? E frig şi frunzele cad. Cândva am fost şi eu o frunză. La cum arăt acum ştiu că nu s-ar zice. Acum nu mai sunt nimic. M-am uscat şi tălpile lui reci m-au călcat de atâtea ori încât m-au strivit. Iar vântul, care îi este prieten, m-a împăştiat în toate părţile. Ce linişte e... Ce caut aici? Pe cine aştept? Cât e ceasul? Opt. Mă ridic şi deşi simt că nu ar trebui să fac asta mă uit şi aştept câteva secunde. Dar nu e nimeni... Plec. Plec cu paşi mărunţi şi înlăcrimaţi. Plouă. Şi ploaia de afară spală ploaia din mine; şi îmi curăţă rochia şi pielea. Pe lângă mine trece un străin. Pare disperat şi tot strigă un nume. Îmi pare cunoscut, parcă l-am mai auzit cândva. Mă opreşte şi mă întreabă dacă am văzut-o pe Ea.

- Da, acum 22 de minute Ea încă era acolo, îi răspund după care paşii mei se opresc din plâns. 

Plec fără să mă uit înapoi, lăsând dâre de curcubeu pe asfalt în urma mea.

22...

The opposite of love is not hate. It is indifference.

Blame it on the weather, but I'm a mess

Perfect is a small word for that night

- ziua de 8 octombrie
- pregătiri în grabă
- emoţii că fetele nu vor ajunge înaintea lui Coco
- râsetele şi chicotelile de dinainte să ajungă
- expresia feţei sale când o mulţime de fete au ieşit din baie, bucătărie şi dormitor strigând "La mulţi ani!"
- SURPRIZA!
- lacrimi de bucurie
- cel mai bun tort din lume făcut de Roxi la 5 dimineaţa
- şampanie
- prăjituri făcute de mama Ioanei
- poze
- mărturisiri
- cartofi prăjiţi mâncaţi cu mâna
- "Dezlănţuie-te! Distrează-te!"
- îmbrăţişări sincere
- paşi de d'n'b în şosete roz, iniţial fiind paşi de balet
- aparatul de fotografiat al lui Bibi care refuză cu încăpăţânare să facă poza aia pe care amândouă o vrem de un an de zile
- Florina şi pozele ei cu oglinda
- Roxi şi ondulatorul pentru părul fiecareia dintre noi
- băieţii şi relaţiile
- multe multe râsete
- încurajări
- sfaturi
- niciun dram de răutate sau ironie
- poza de grup făcuta de 10 ori, ultimele 3 fiind geniale
- poza spontană pe când ieşeam din baie
- ideea Codruţei de a merge pe jos până în centru
- autobuz, fără bilet, râsete, lume
- Karaoke
- promisiuni
- "Cupa prieteniei"
- tradiţie!

Pentru că în seara asta am fost o mare familie şi am consolidat relaţiile dintre noi. Pentru că am descoperit lucruri minunate în oameni cu care nu aveam nicio tangenţă, deşi ne vedeam aproape zilnic. Pentru că ne-am promis. Şi pentru că o să ne ţinem de cuvânt. Pentru cea mai frumoasă petrecere de 18 ani şi totodată petrecere a fetelor. Vă iubesc.

(din poză lipsesc Florina şi Andreea)

Ferestre

Photo by Tarik Haiga on Unsplash

Casa ei nu avea ferestre. Nimeni nu ştie dacă a avut vreodată. Se zvonea că ea însăşi construise casa în felul ăsta. Nimeni nu o mai văzuse de luni de zile, sau erau ani? Au şi uitat cum arăta. De multe ori au încercat să intre în casă, dar de fiecare dată uşa era încuiată. Aşa că au renunţat la idee. Cu timpul nici măcar nu le-a mai păsat. Toata lumea uitase de ea, în afară de el. În fiecare zi dădea târcoale casei şi se oprea încercând să audă măcar un sunet. Dar era doar tăcere. Într-o zi, însă, a auzit cum râsul ei s-a spart de podeaua rece. Trăia. A bătut timid la uşă.

- Cine e? întrebă ea.

- Nimeni, răspunse el.

- Şi ce vrei?

- Nimic.

Şi în acel moment uşa s-a deschis pentru prima dată în ultimii ani. El a intrat şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

Casa lor nu avea ferestre.

Our beginning is a perfect beginning

Photo by Yukon Haughton on Unsplash

You've never told a lie, and that makes you a liar

Să iubesc întunericul

Photo by Luis Tosta on Unsplash

Aşteaptă-mă cu lumina aprinsă. Eu nu sunt ca tine, eu nu sunt prietenă cu întunericul. Nu mă iubeşte şi nu îl iubesc. Cred că e invidios pentru că îmi place lumina atât de mult. Spune că lumina este pentru cei slabi, pentru cei care nu ştiu să îşi folosească inima ca să vadă. Aşa că lasă lumina aprinsă până când ajung la tine. Nu vreau să calc pe amintiri. Nici să mă împiedic de propriile-mi gânduri. Ştiu că preferi întunericul, dar ai răbdare până o să ajung acolo. Distanţa e mai mică decât pare. Suntem la o aruncătură de "am nevoie de tine". La doi paşi de "îmi lipseşti". La un cuvânt de "noi". Sunt aici. Înveleşte-mă. Sărută-mă de noapte bună. Stinge veioza. Îmbrăţişeză stelele. Iubeşte-mă în întuneric. Şi aşa voi ajunge să îl iubesc şi pe el.

XII B. Septembrie.

diriga: cine a mâzgălit aici?

alex: sigur băieţii!

filosofie: şi la noi e un calculator în cancelarie. dar nu e priză.

română: tudor arghezi.

dan: cu doi de "i"?

română: dănuţ, nici acum când ai piciorul în piuneze nu te potoleşti.

geografie: vrei să devin violent?

diana: nu.

geografie: nu?

diana: nu.

geografie: cine tuşeşte?

roberta: eu am tuşit.

geografie: băi, socină, arăţi ca un, ca un, nu găsesc cuvântul.

feri: ca un bolşevic.

kiki: haha.

geografie: aşa ciubotaru râzi, râzi ca la tine acasă.

diriga: "profesorii se vor teme de mine..."

radu: pentru că mi-am luat carnetul.

literatură universală: care e colega care lipseşte?

codruta: e un coleg, ciprian

kiki: femeile sunt lucrative!

română: despărţiţi în silabe: coniac, fiică...

bibi p: cum? ţuică?

feri: i want to sleep, but not alone.

geografie: sandu, ştii de ce mă uit la tine nu?

geografie: haide, sandu, nu-mi spune că nu ştii de ce mă uit la tine.

ancuţa: nu...

geografie: nu... nu da din cap. ai migrat, nu stai în prima bancă?

dan: contrabandă cu banane.

română: aici e gălăgie.

feri: aici, aici e o gălăgie constructivă.

română: ancuţa râzi ca un clopoţel.

ancuţa: clopoţelul nu râde!

română: nu, nu mă refer la asta ci la faptul că râsul tău sună precum clinchetul unui clopoţel.

(şi de atunci de fiecare dată când mă vede, radu face dring dring :-L)

alex: ioanaaa?

ioana: da?

alex: cine mă ajută mai mult la lucrare la franceză? tu sau flo?

ioana: haha.

alex: ioana, eu sunt sincer, te întreb direct, nu vin să stau cu tine pe motiv ca e mai multă lumină.

franceză: popa?

alex: pe fred.

franceză: prodan?

alex: sub fred.

franceză: ciubotaru?

flo: în fred.

franceză: plosza?

flo: tot în fred.

franceză: dar când lipseşti ca să te duci la şedinţă?

alex: asta a fost o singură dată pentru că fac parte din biroul permanent.

feri: pentru că nu zice e o zi udă, ci e o noapte.

română: ce exprimă felinarele roşii? roxana?

roxana: tristeţe?

română: prea general.

flo: sufletele oamenilor?

română: nu

alex: halloweenul?

alex: with the help of my older sister.

diriga: you don't have an older sister.

geografie: de ce mă superi popa?

religie: şi apoi diavolul...

diana: da' dă-o-ncolo de treabă, noi vorbim aici de frunze şi el ne ia cu diavolul.

diana: mai e un pic şi ninge aici.

muzică: dacă vrei poţi sta aici, în prima bancă cu popa.

flo: cu popa?

muzică: da.

flo: sărumâna părinte.

muzică: linişte! că vorbesc şi ele şi nu înţeleg.

cipri: ele?

muzică: ei.

muzică: deci pentru mine liniştea înseamnă...

radu: un zece.

muzică: un zece, ce să-ţi povestesc radu.

radu: un nouă.

muzică: ce replică de clasa a cincea.

radu: păi dacă alta n-am găsit?

diana: ioi, ce e aia?!

muzică: ce ai dragă?

diana: e un gândecel... era galben!

kiki: ţi-am zis că era constipat.

ancuţa: ce-mi doream să fiu pianistă când eram mică.

kiki: şi eu aviator sau submarin.

diana: eu voiam să fiu fioneză de la feon.

ancuţa: ce mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii 1800 să port rochii pe crinolină.

diana: şi să te cheme annelise.

kiki: da, şi mie mi-ar fi plăcut să mă cheme marcel.

diana: muzica asta seamănă cu un peşte.

flo: aţi ţipat la mine când nu eram aici? vreţi să mai ţipaţi o dată când sunt aici?

muzică: dar nu eşti aici, eu nu vorbesc cu tine.

flo: vă înşelaţi doamna profesoară.

filosofie: fleşcărie + ortodoxie + ospătari + manelişti = românia de azi.

filosofie: în 1783 reia pe înţelesul idiotului, ahm, înţelesul tuturor problematica...

română: ioana, tu nu ştii psihologia unui bărbat.

Sunt. Eşti. Suntem.

Photo by Chris Lawton on Unsplash

Sunt o frunză. Învaţă-mă să mă desprind de ramurile copacului de care sunt agăţată, fără să îmi fie frică, fără să regret. Învaţă-mă să cad fără să mă lovesc. Învaţă-mă să iubesc pământul aşa cum iubesc cerul. Învaţă-mă să îmi schimb culoarea, nu vreau să fiu verde, roşu mi se potriveşte mai bine. Învaţă-mă să rămân mereu vie, să nu mă usuc. Învaţă-mă să mă încălzesc de una singură, să nu depind de alte frunze, de alte mâini, de alte inimi. Învaţă-mă să iubesc tălpile reci, obosite sau îndrăgostite care mă vor strivi sub greutatea sentimentelor lor. Învaţă-mă să nu ajung să invidiez alte frunze pentru culorile lor sau pentru că sunt prinse de copaci. Învaţă-mă să nu îmi doresc să devin copac, să nu prind rădăcini. Învaţă-mă să mă împrietenesc cu vântul, să am încredere în el, să mă înveţe să zbor fără aripi. Învaţă-mă să nu zbor de două ori în aceleaşi locuri. Învaţă-mă să nu-mi mai agăţ visele de ramuri ci să le port mereu cu mine. 

Învaţă-mă să te învăţ să fii şi tu o frunză.

"Noi"

Photo by Meghan Holmes on Unsplash

O să încep prin a-ţi spune că nu mi-am dorit nici măcar o secundă asta... Nu spune că am avut de ales pentru că nu e aşa. Nu ştiu dacă eu m-am afundat în asta sau tu ai început să mă îngropi în tine de vie, dar în fond ce mai contează? Tot la acelaşi lucru vom ajunge. Sunt plină de tine până la gât. Mi-ai intrat în pantofi şi pe sub haine. Te-ai lipit de pielea mea şi nu te mai pot da jos. Sau nu vreau? Te agăţi de mine şi mă zgârii. Iar apoi îmi vindeci rănile. După care îmi faci altele. Şi tot aşa. Iar acum cuvintele se sufocă din cauza ta, începi să-mi curgi printre buze şi eu nu pot să respir. Mi-ai intrat în ochi, în urechi, în gură şi în nas. Acum totul arată, sună, gustă şi miroase ca tine. O să mă opresc aici. Nu mă răni... dar dacă totuşi o faci, nu uita să mă vindeci.

Întâlnire

Photo by Kristopher Roller on Unsplash

În fiecare seară

În jur de ora nouă,

Ne dăm întâlnire

Pe-o bucată de cer

De la marginea lumii.

Suntem la fel îmbrăcate

În rochii albe, murdare

De vise ne-mplinite,

De speranţe, de dorinţe

Şi de curcubeie şterse.

Şi ne-ngropăm singurătatea

Într-un petic de cer spart

Ştiut numai de noi;

O îngropăm fără ceremonie,

Fără flori, fără lacrimi.

Iar la final ne aşezăm

Pe vechile amintiri ofilite,

Ne-mbrăţişăm în cuvinte,

Ne zâmbim în lumini arse

Şi ne spunem că-n mod sigur

Acum, afară,

În întuneric,

Singure, se sting,

O altă fată, o altă stea,

O altă zi.

Confesiuni

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Dragă jurnal,

Sunt fericită. În sfârşit suntem împreună. Încă nu-mi vine să cred, am aşteptat atât de mult momentul ăsta şi acum că în sfârşit s-a întâmplat… Nu-mi vine să cred. Sunt fericită! Chiar sunt fericită. Pentru prima dată după atât de mult timp. Abia aştept să îl văd mâine. În sfârşit a răsărit soarele şi pe strada mea.

Astăzi a început. Totul se va termina rapid. Nu am timp de idile. Ea e toată un zâmbet, se pare că mă pricep la jocul ăsta mai bine decât credeam. Va fi distractiv. Dar scurt. Soarele va apune curând pe strada ei.

Dragă jurnal,

Începe să-mi fie teamă de prea multă fericire. E totul… prea perfect. Ca şi cum ar fi calmul de dinaintea furtunii. M-am implicat foarte mult în relaţia asta. Am încredere în el. Mă simt în siguranţă atunci când suntem împreună. Ca şi cum nimic rău nu mi s-ar putea întâmpla. Cred că… încep să mă îndrăgostesc de el.

I-am câştigat încrederea. A fost mai uşor decât am crezut. Pentru un moment m-am gândit că va fi mai specială decât celelalte, că va fi mai dificil, dar se pare că m-am înşelat. A fost prea simplu. Hilar. Nu m-aş mira dacă deja ar începe să se îndrăgostească de mine.

Dragă jurnal,

Astăzi m-a invitat la el acasă ca să ne uităm la un film. Cred că va fi drăguţ, am cumpărat nişte fursecuri şi o să facem şi nişte popcorn. Abia aştept. Trebuie să plec dacă nu vreau să întârzii.

Tocmai ce am vorbit cu ea la telefon. Aproape a ajuns. Copilă naivă.

Dragă jurnal,

Abia pot să scriu… Sunt încă şocată… Am sosit acum acasă de la apartamentul lui. A fost totul în regulă la început, ne-am uitat la film, am mâncat prăjituri. La un moment dat, i-a sunat telefonul şi a trebuit să plece pentru o jumătate de oră. M-a întrebat dacă e în regulă să rămân singură pentru puţin şi am zis că da. După ce a plecat am început să mă plimb prin apartament şi din curiozitate m-am uitat prin sertarele din camera lui… Într-unul am găsit o cutie roşie. M-am gândit că probabil conţine fotografii sau… lucruri de genul ăsta. Am deschis-o şi… era plină de inimi. Da, inimi moarte. Fiecare avea câte un număr lipit. Ultima avea numărul treizecişitrei. Îţi dai seama că m-am blocat. Aveam încredere în el şi acum…descopăr asta… Că cea mai mare pasiune a lui e să frângă inimi. La propriu. Cât de sadic. Nu-mi vine să cred că iubitul meu e un criminal… Nu ştiu ce sa fac. Am plecat din apartament până ca el să se întoarcă. Mi-era prea teamă să rămân singură acolo. Iar imaginaţia mea începuse să o ia razna, deja cream fel şi fel de scenarii legate de fiecare inimă ucisă. Mă întreb cum îi place cel mai mult să omoare. Oare le strangulează până când toate emoţiile fetelor se sufocă în ele însele, iar apoi le scoate inima cu cea mai mare uşurinţă? Oare le înjunghie până când toate amintirile lor mor încet pe podea? Oare le împuşcă cu glonţul urii care omoară orice urmă de sentiment în ele? Doar el ştie. Prefer să nu aflu vreodată.

Cred că a aflat. A venit la mine ieri dar a trebuit să plec pentru 30 de minute. Am lăsat-o singură în apartament, dar când m-am întors nu mai era. Am bănuit eu că a gasit cutia şi am avut dreptate, aşa fusese. Nu era la locul ei. Nu o să o caut, cel puţin nu acum, probabil e încă şocată. Aş putea să renunţ dar… sunt obişnuit să primesc ceea ce vreau întotdeauna. O să o caut curând. Când se va mai simţi mai bine. Când consider că îmi va ceda.

Dragă jurnal,

Încep să îmi revin ceea ce mă bucură nespus. De când cu toată povestea asta m-am închis în mine şi am devenit foarte sceptică în ceea ce îi priveşte pe cei din jur. Nu-mi place să fiu aşa, dar nu am de ales… Mi-e frică. Ceea ce mă sperie şi mai tare însă e că… îmi lipseşte. Şi da, ştiu că nu ar trebui să simt asta dar… îmi lipseşte. Mă doare că nu a încercat să mă caute; nu am mai vorbit cu el din ziua aia blestemată. Situaţia în sine e destul de gravă. Am început deja să îi caut scuze. Mă gândesc că poate l-am judecat greşit, poate cutia aia nici măcar nu era a lui… Cel puţin asta îmi place să cred. Mereu mi-a plăcut să mă mint. Trebuie să încetez să cred în finaluri fericite.

Cred că a trecut destul timp. O să o sun curând. Să sperăm că … totul va decurge cât se poate de bine. Pentru mine.

Dragă jurnal,

M-a sunat astăzi. M-a întrebat dacă aş vrea să mă vad cu el, să stăm de vorbă. A zis ca e doar o neînţelegere şi că ar vrea să lămurim situaţia. A spus că nu m-a căutat până acum pentru că s-a gândit că aş avea nevoie să petrec ceva timp singură, să îmi limpezesc minţile. Are dreptate. Mă bucur mult că m-a sunat… Cred că mă voi duce, oricum nu cred că vom mai fi împreună, dar consider că întâlnirea asta ar putea fi ultima replică din romanul nostru. Am nevoie de asta ca să mă vindec. Şi ca să găsesc nişte răspunsuri, să scap de îndoieli. Am plecat către el. Sper că va fi bine. Mi-e frică…

Ce pradă uşoară. A acceptat imediat. Mă gândeam că va fi mai greu de convins, ba chiar mă aşteptam să îmi închidă telefonul în nas; în schimb micuţa naivă se bucură că am sunat-o. Copiii ăştia. Mă duc acum să mă văd cu ea. Abia aştept.

Dragă jurnal,

Tocmai ce am ajuns acasă şi mă simt… mai goală ca niciodată.

Treizecişipatru.

Lalelele roşii

Photo by Irina Iriser on Unsplash

Ţin minte şi acum prima dată când am văzut-o. Era 18 mai. Cea mai frumoasă zi de primavară din viaţa mea. Îmi plăcea să stau şi să privesc trecătorii, în timp ce în mintea mea cream fel şi fel de scenarii legate de vieţile lor. Încercam să ghicesc cum îi chema şi să îmi fac o idee despre trecutul lor. Era distractiv. Tocmai ce zărisem un cuplu în vârstă ţinându-se de mână şi încercam să-mi imaginez primul lor sărut; probabil într-un parc, pe furiş de ceilalţi, ea purtând o rochie până la genunchi, iar el un costum de calitate, pentru a o impresiona. Nu am reuşit să-mi imaginez mai multe pentru că atunci am zărit-o. M-am blocat. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era… încă nu s-a inventat un adjectiv potrivit pentru ea. O combinaţie între frumuseţe, fragilitate, inocenţă, copilărie şi gingăşie. Mi-am spus "Cu siguranţă o cheamă Ana. Nu poate exista alt nume pentru ea". Şi acum cred că numele pe care ar fi trebuit să îl aibă este Ana. Un nume atât de simplu şi frumos. Destul de comun ce-i drept, dar ea se deosebea de toate celelalte Ane din lume. Se apropia parcă plutind de mine iar eu nu puteam să îmi revin. Mă îndrăgostisem. Mă întreb şi acum, de ce oare m-a ales pe mine? Nu eram cu nimic mai presus faţă de celelalte bănci. Nici măcar nu eram la umbră ca să o feresc de razele soarelui. Nu eram nici înconjurată de flori. Iar vopseaua mea nu era proaspătă. Aveam doar un felinar stricat lângă mine care pâlpâia slab din când în când. M-am bucurat mult că aveam ocazia să o văd mai îndeaproape. M-am cutremurat când m-a atins cu degetele ei subţiri pentru a vedea dacă eram murdară de praf. Ce bine că nu eram, poate aşa pleca şi căuta altă bancă. Una mai curată, la umbră, înconjurată de flori şi cu un felinar care funcţiona lângă ea.

Şi acum mă întreb cum e posibil să te îndrăgosteşti de cineva în doar cinci minute. Cinci minute de linişte. Cinci minute de primăvară în adevăratul sens al cuvântului. Am încercat să-mi întipăresc în minte fiecare secundă, nu voiam să uit vreun detaliu. Era prea preţios. După cinci minute a sosit el. L-am urât din prima secundă în care l-am văzut. Pentru că el reprezenta tot ceea ce eu nu voi putea fi vreodată. Îi adusese şi flori… lalele roşii, preferatele ei probabil după reacţia pe care a avut-o. Au stat împreună până la asfinţit. Au vorbit. Au râs. S-au îmbrăţişat. Iar când amurgul s-a lăsat de tot şi felinarul pâlpâia obosit… s-au sărutat. Iar eu… eu am privit cu inima strânsă fericirea lor. Cât de ironic, eu am fost singura care a văzut primul lor sărut. Eu şi felinarul, dar lui prea puţin îi păsa, era ocupat să converseze cu o mică stea de pe cer, iubita lui.

Au continuat să vină în locul ăsta zi de zi. Devenisem "a lor" sau cel puţin ei aşa mă numeau. Iar eu îmi doream atât de mult să fiu doar a ei. Dar nu era cu putinţă. Am încercat de fiecare dată să mă bucur de fericirea lor. Dar mă durea. Fiecare floare, fiecare sărut, fiecare surâs. Fiecare "te iubesc". Mi-ar fi plăcut să îi pot spune şi eu ce simt, să o pot săruta, să îi pot aduce flori… I-aş fi adus cel mai frumos buchet de lalelele care există! Din când în când, venea fără el. Mă simţeam atât de bine, pentru că era doar a mea, nu trebuia să o împart cu nimeni. Îmi amintesc că odată s-au certat, iar el a plecat lăsând-o în lacrimi. L-am urât din tot sufletul meu. Am încercat să o fac să se simtă mai bine. Aşa că am vorbit cu vântul să adie uşor. Florile şi-au sacrificat toată mireasma iar păsările au cântat cum rar au făcut-o. A zâmbit. Am tresărit de bucurie atunci când am văzut-o zâmbind. A şoptit "mulţumesc". Cu cine a vorbit? Nu ştiu. Îmi place să cred că fusese cu mine.

Anii au trecut. Ea era doar a lui acum. Veneau rar amândoi pentru că el nu mai avea timp de "fleacuri" aşa cum spunea el. Ea însă venea în fiecare zi. Şi îşi îngropa amărăciunea în lemnul meu scorojit de ploaie. Îşi vărsa toate frustrările în găurile pe care timpul le lăsase asupra mea. Încetasem să fiu a lor. Acum eram doar a ei. De fiecare dată când pleca se simţea mai bine, tristeţea se ştergea de pe faţa ei. Ca şi cum singura gumă de şters care era în stare să facă asta, se găsea aici. Într-o seară însă, era şi mai posomorâtă decât de obicei. De data asta vărsase în crăpăturile mele nervi, dezamăgire, furie şi dor. A stat mai mult decât obişnuia, iar când a plecat a ezitat puţin privindu-mă. De parcă îşi lua la revedere…

De atunci nu am mai văzut-o. Am căutat-o în fiecare femeie pe care am văzut-o trecând pe aleea asta. Dar nu am găsit-o. Nu era nici măcar o mică parte din ea. Am aşteptat-o în fiecare zi. Nu a sosit… Din fericire nu l-am mai văzut nici pe el. Sunt convinsă că el e principalul vinovat pentru plecarea ei. Îl urăsc, aşa cum e interzis să urăşti pe cineva. Ura pentru el m-a înnegrit. M-a deteriorat. Mi-a măcinat lemnul.

Iar eu încă o aştept. Dimineaţa. După-masa. Seara. Am încetat să mai dorm. Mi-e teamă că poate va apărea şi eu nu o voi putea vedea. Sunt obosită…şi cu toate că nu plouă, simt cum lemnul meu se umezeşte… Plâng? Şi dacă da, cui îi pasă? Oricum e seară şi nu mă vede nimeni… Însă o bătrână se îndreaptă către mine. Îi citesc bucuria în lacrimile care dansează în ochii ei. Oare e chiar… ea? Să fi trecut atât de mult timp? Se aşează cu grijă, oasele o dor. Oftează. Îşi plimbă degetele zbârcite asupra lemnului meu şi mai scorojit acum decât atunci. Tremur. Oare a simţit? Deşi nu am văzut-o de atât de multă vreme, nu am simţit-o niciodată mai aproape ca acum. Mă privea de parcă i-aş fi fost un prieten vechi. Dacă ar şti cât am aşteptat-o… Sunt la fel cum m-a lăsat, cu excepţia crăpăturilor care s-au adâncit. Nu-mi pare rău. Acum are mai mult loc pentru a-şi vărsa sentimentele asupra mea. Le-am păstrat pe toate. Sunt încă acolo. O văd cum le caută. Zâmbeşte. Le-a găsit. Acum, însă, nu mai simte nici furie, nici revoltă. Începe să verse în mine doar fericire, bucurie, prietenie, sensibilitate.

Suntem amândouă fericite. Eu sunt a ei, iar ea e a mea. Ne contopim într-un zâmbet în timp ce felinarul pâlpâie uşor şoptind "noapte bună" iubitei sale.