19:38.
22 de minute şi atât. Atât am să-l mai aştept. După o să plec şi o să încerc să nu mă uit înapoi. Oamenii trec şi se uită lung la mine. Am rochia pătată şi pielea murdară. Văd în privirea lor cum se întreabă pe cine aştept. Dar ce rost are să le spun? Oricum nu le-ar păsa. Sunt doar curioşi şi ipocriţi. Aştept de prea multă vreme... Mi-e teamă să mă uit la ceas, mi-e teamă că mai e prea puţin timp. Poate ar fi fost mai bine să plec...dar la cât am aşteptat ce mai contează 22 de minute în plus? E frig şi frunzele cad. Cândva am fost şi eu o frunză. La cum arăt acum ştiu că nu s-ar zice. Acum nu mai sunt nimic. M-am uscat şi tălpile lui reci m-au călcat de atâtea ori încât m-au strivit. Iar vântul, care îi este prieten, m-a împăştiat în toate părţile. Ce linişte e... Ce caut aici? Pe cine aştept? Cât e ceasul? Opt. Mă ridic şi deşi simt că nu ar trebui să fac asta mă uit şi aştept câteva secunde. Dar nu e nimeni... Plec. Plec cu paşi mărunţi şi înlăcrimaţi. Plouă. Şi ploaia de afară spală ploaia din mine; şi îmi curăţă rochia şi pielea. Pe lângă mine trece un străin. Pare disperat şi tot strigă un nume. Îmi pare cunoscut, parcă l-am mai auzit cândva. Mă opreşte şi mă întreabă dacă am văzut-o pe Ea.
- Da, acum 22 de minute Ea încă era acolo, îi răspund după care paşii mei se opresc din plâns.
Plec fără să mă uit înapoi, lăsând dâre de curcubeu pe asfalt în urma mea.
deep ..
ReplyDelete