Monday, October 11, 2010

Spartă.

Ţi-am spus că vreau să ajung la stele aşa că m-ai aruncat spre cer. Dar nu m-ai prins. M-ai lăsat să cad spărgându-mă de asfalt. M-am spart în mii de bucăţele şi în fiecare se reflecta câte un punct alb strălucitor. Erau stele. Şi eu însămi eram una din ele. Mici. Fragile. Răspândite pe asfalt. Te-ai aplecat şi m-ai privit. M-ai mângâiat dar atingerea ta era rece. Apoi ai început să mă aduni. O bucăţică de aici, una de acolo, alta şi alta şi tot aşa. Dar ai luat doar ce ţi-a plăcut. Dezamăgirea, singurătatea şi inima nu le-ai vrut. Mi le-ai lăsat mie. Atât a mai rămas din mine.
Dezamăgirea nu a îndrăznit să te roage să o iei şi pe ea cu tine... S-a învăţat minte, nu voia ca rănile să i se deschidă din nou. Dar singurătatea s-a bucurat. Ei şi aşa îi e mai bine de una singură. Inima însă nu poate trăi singură. Ea are nevoie de alte inimi ca să bată. Aşa că te-a rugat:
- Ia-mă şi pe mine...
Tu însă ai privit-o dispreţuitor.
- Să te iau şi pe tine? Nu vezi cum arăţi? Eşti folosită şi murdară de ceilalţi. Nu am nevoie de tine. Şi în plus nici măcar nu străluceşti. Eşti ştearsă.
Iar atunci, de durere, inimii i-a căzut o lacrimă. Şi în acel moment a strălucit mai puternic decât toate bucăţelele de stele din braţele lui.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.