Celui care

Photo by Dev Asangbam on Unsplash

Ne răneam în cuvinte

de trei ori pe zi.

Cu zâmbetul pe buze
ne smulgeam sufletele din piept
şi le strângeam în pumn
râzând ca doi nebuni
până când storceam
toate sentimentele
din ele.

Nu ştia niciunul din noi
cum se gătesc sentimentele
aşa că le mâncam crude şi
fără să le spălăm înainte,
iar la sfârşit spuneam
"săru' mâna pentru masă"
şi ne lingeam degetele
în loc să ne lingem rănile.

Ne răneam în cuvinte
dimineaţa,
la prânz
şi
seara
şi mereu
sângeram
doar soare.

Știi...
oamenii se întreabă şi acum
când se va face noapte.

Baby, if fear was money you'd be a millionaire.

Am-fost-odată-iubitule

Photo by Kenrick Mills on Unsplash

De fiecare dată când ne naştem
o barză, un cocor sau o rândunică
ne aşază cu grijă
încă un suflet
în piept.

De-aia am eu aşa de multe,
habar nu ai de câte ori
m-am născut
şi
crede-mă,
n-ai de ce să fii gelos
pe toate dăţile în care am murit.

Au fost la fel.
Au fost a tine.
Am fost a tine.

Iubitule
sau mai bine zis
ai-fost-odată-iubitule
sau mai bine zis
am-fost-odată-iubitule,

ştiu că sufletele
nu vin cu manual de instrucţiuni,
dar nu ţi-a trecut prin piept
că nu se dă cu ele
de pământ?
Doar de stele
şi asta
doar dacă eşti sigur
c-o să le prinzi.

Și să ştii,
doar pentru că nu-ţi aminteşti
asta nu-nseamnă că nu m-ai visat

niciodată.

And you held your pride like you should have held me.

Multe multe amintiri frumoase

Ultimele 3 zile

Ultima zi de şcoală = bătaie cu apă

Cele două tabere

Ultimul clopoţel


Banchet

Patru ani

Photo by Marek Piwnicki on Unsplash

Am învăţat că aparenţele înşală. Colega mea de bancă din ăştia patru ani a fost persoana care mi-a fost cea mai antipatică în prima zi de şcoală.
Am învăţat că uneori diferenţa dintre felul în care crezi tu că eşti şi felul în care te văd ceilalţi, poate fi uriaşă. Şi-n momentele alea ajungi să te întrebi cine eşti. Să-ţi doreşti să ieşi din corpul tău şi să te examinezi îndeaproape. Să te descoperi. Să vezi cine are dreptate: tu sau ei?
Am învăţat că putem fi orice şi oricine vrem.
Am învăţat că nu suntem obligaţi să respectăm regulile, dar suntem obligaţi să suportăm consecinţele.
Am învăţat că vârsta nu se măsoară în ani.
Am învăţat că nu notele sunt oglinda noastră, ci amintirile pe care le lăsăm în urmă.
Am învăţat că prieteniile se pot naşte de la cele mai mărunte lucruri: de la o cariocă, un cântec, o vorbă bună. Şi mor fără cuvinte de adio.
Am învăţat că oamenii se schimbă radical. Atunci când s-au schimbat în bine, nu trebuie să-i judeci pentru ceea ce obişnuiau să fie. Iar atunci când s-au schimbat în rău, nu trebuie să-i renegi, ci să-i iubeşti pentru ceea ce au fost. Pentru că fie că vrei, fie că nu, vor fi mereu o parte a trecutului pe care o să-l cari cu tine toată viaţa.
Am învăţat că dacă la sfârşitul zilei eşti împăcat cu tine însuţi… e lucru mare.
Am învăţat că fiecare om e frumos, dar nu e perfect.
Am învăţat că scopul nu scuză mijloacele.
Am învăţat că nu toţi oamenii ne vor iubi, iar noi nu avem dreptul să-i urâm pentru asta.
Am învăţat că invidia autodistruge.
Am învăţat că o vorbă răneşte mai tare decât o palmă, iar tăcerea doare mai tare decât orice cuvânt.
Am învăţat că orice om, mai devreme sau mai târziu, dezamăgeşte.
Am învăţat că rănile ţi le vindeci singur şi cu cât iubeşti mai mult un om, cu atât te poate răni mai tare.
Am învăţat că uneori n-ar trebui să judecăm după greşelile celorlalţi, ci după felul în care sunt îndreptate.
Am învăţat că nu îmbrăcămintea, gusturile muzicale sau literare ne definesc. Ci felul în care faci un om să se simtă.
Am învăţat că doar în situaţiile limită ne dăm seama de cât de puternici suntem de fapt.
Am învăţat că fericirea stă în lucruri mărunte. Într-o glumă, o melodie, un citat, o bătaie cu apă, o petrecere, un secret împărtăşit, în zâmbetul unui străin sau un şerveţel la momentul potrivit.
Am învăţat că un cuvânt potrivit spus din sufletul şi din gura potrivită… vindecă.
Am învăţat că unele întrebări… nu au răspuns.
Am învăţat că mai devreme sau mai târziu trebuie să înveţi să te ierţi.
Am învăţat că la 18 ani lumea e încă a noastră.

Viaţa e frumoasă!

Photo by Nicole Geri on Unsplash

- Mi-e dor de mine, ştii? Eram...

- Vezi? De ce vorbeşti la trecut? Spune "voi fi"!
- Da... Voi fi...

"Good morning, sunshine!"

Photo by Sasha Freemind on Unsplash

1. “Ce-ar fi dacă teoria universurilor parelele ar fi adevărată? Ce-ar fi dacă ar exista un univers paralel cu al nostru, identic, dar diferit? Ce-ar fi dacă acolo ar exista un A, un C, o T, o A? Poate că ei ar fi ca noi, dar diferiţi. Poate că ar exista un A curajos, un C sincer, o T puternică şi o A fără puţine sufletele. I-aş felicita din tot sufletul care mi-a mai rămas. L-aş felicita pe A pentru că avut curaj să-şi înfrângă temerile. L-aş felicita pe C că a putut să fie sincer. Aş felicita-o pe T că a avut puterea să nu renunţe niciodată. Aş felicita-o pe A pentru că a avut multe suflete. Şi mai ales, aş felicita iubirea dintre ei. Felicitări, iubire! Până la urmă ai învins! A noastră a pierdut...”

Expeditor:
+4073...
Recepţionat:
16:21:34
Astăzi.

- Mi-ai făcut ziua mai frumoasă
- Atunci înseamnă că azi nu am trăit degeaba

2. - Uite, ştiu că ai tu o cutie cu amintiri… Am şi eu să-ţi dau ceva. Iniţial plănuisem să ţi-l dau înainte să pleci, dar o să ţi-l dau acum.
A deschis mapa. A scos un desen. L-a întins spre mine.
- Nu stiu dacă îţi mai aminteşti… Dar nu voiam să pleci de aici fără să ai ceva de la mine.
Şi aş fi vrut să-i zic multe. Să-i mulţumesc cu tot sufletul pentru că mi-a arătat că încă mai sunt oameni pentru care a contat cel mai mărunt lucru pe care l-am făcut. Oameni care nu uită.
- Oh doamne… o să plâng.
N-am ştiut ce altceva să-i spun.

Nu vreţi o pisică?

Photo by Valentin Müller on Unsplash

    "Nu vreţi o pisică?"

    Astăzi a aruncat cineva un pisic mic la mine in curte. Ținând cont că am doi caini... da, foarte înțeleaptă decizie. Erau să-l facă praf dacă nu sosea tata la timp acasă. L-a luat și l-a închis în cușca cățeilor, i-a pus niște apă și ceva de mâncare, dar săracul era atât de speriat încât nici nu voia să se apropie de ele. Stătea în spatele cuștii. În fine, până la urmă, cu chiu cu vai, l-am făcut să mănânce. Țin să zic că nu sunt mare iubitoare de pisici, nu am avut niciodată o pisică, doar căței (am avut și pești, un papagal, iar acum am și un hamster pitic). Era gri, avea blănița pufoasă și un ochișor închis. Nu-mi dau seama dacă era așa din cauza câinilor mei, poate era de dinainte... Habar nu am. 

    La un moment dat, a venit tata la mine în cameră cu el să-mi zică că trebuie să-l duc în parc. În fine, știam că o să-mi ceară asta pentru că nu aveam cum să-l ținem. De când eram mică aduceam întotdeauna acasa cățeluși din parc, de abandonat, n-am abandonat niciunul. Și nu voiam să-l las acolo. Când am ieșit pe poartă mi-a venit ideea să încerc la o vecină despre care știam că e mare iubitoare de animale. Dar nu era acasă. În momentul ăla au început să mi se înroșească ochii. O femeie pe la vreo 35 de ani cu un aparat foto la gât s-a apropiat de mine și m-a rugat să o las să fotografieze pisicul. Am încercat s-o conving să-l ia, dar nu putea din cauză că mai avea deja două pisici acasă care erau agresive.
    Tot răspuns negativ am primit și de la un tip care a trecut în următoarea secundă pe lângă noi. Apoi a urmat vânzătoarea de la alimentară. În parc cred că am primit peste treizeci de nu-uri. Deși pe câțiva chiar am fost aproape să-i conving.
    - Nu, merci.
    - Îmi pare rău, am deja pisică.
    - Nu-mi plac pisicile, dacă aveai un căţel...
    - Sunt alergică la pisici.
    - Nu.
    - Stau la apartament, nu am cum.
    - Îmi pare rău, am doi câini.
    - Nu vreţi o pisică?
    Un cuplu pe la vreo 20-21 de ani cam aşa. El s-a oprit şi se uita la pisic fără să zică nimic. Ea zâmbea.
    - Nu vreţi o pisică? am întrebat iar.
    Vedeam cât de nehotărât era, voia şi nu voia, cam aşa era.
    - Nu am cum...
    - De ce?
    - Mai am deja o pisică.
    - Păi haideee, o să aibă un partener de joacă.
    - Dar stau la apartament... câte pisici crezi că pot ţine?
    - Nu ştiu... dooouă?
    Ea a râs, el a zâmbit.
    - Dar tu de ce n-o păstrezi?
    - N-am cum.
    - De ce?
    - Am doi câini care erau s-o mănânce de vie.
    Am văzut că făcea paşi mărunţi.
    - Haide, te rog, nu ştiu ce să fac cu ea, nu pot s-o las aici.
    - Nu, chiar nu pot.
    - Nici dacă-ţi spun că peste câteva zile e ziua mea de naştere?
    Au râs amândoi. Până la urmă au plecat.

    Am primit alte nu-uri și o grămadă de sugestii de genul "bag-o și tu în curte la cineva". Sugestie primită după ce le spuneam că fusese aproape sfâșiată din cauza deșteptului care a lăsat-o într-o curte cu doi câini. Până la urmă m-am ridicat de pe banca pe care am stat și m-am îndreptat către un domn mai în vârstă.

    - Nu vreţi o pisică?
    - Da' cum să nu vreau?! Dă-o 'ncoa.
    Mă uitam la el uimită, credeam că face mişto de mine. I-am dat pisicul.
    - Vai, dragul de el, ce frumos e!
    - Chiar îl vreţi?
    - Da' cum să nu. O să-i fac un culcuş pe hol.
    Stăteam şi mă uitam uimită la el, nu m-aş mira să fi rămas gură cască la propriu. Nu mă aşteptam.
    - Te-am văzut de câteva minute cu el pe bancă, dar nu ştiam dacă vrei să-l dai. E motan?
    - Nu ştiu.
    Dup-aia cred că l-am întrebat de încă vreo şase ori dacă vorbeşte serios că-l ia acasă şi o să aibă grijă de el. L-am cam enervat puţin, hihihi.
    - Măi, fată, dacă l-am luat deja în braţe şi ţi-am zis că-l iau, il iau! Ce mai stăm la discuţii! Iubesc mult pisicile, îmi plac mai mult ca femeile. (Da, asta mi-a sunat şi mie puţin...)
    Dup-aia i-am zis de vreo zece ori cât de mult mă bucur că-l păstrează. Apoi l-am mai mângâiat de două ori, iar domnul mi-a arătat casa în care locuiește. Stă la cinci minute distanță de mine. Și-am plecat.
    Până să ies din parc m-am întâlnit cu mai mulți oameni care m-au refuzat și toți m-au întrebat ce-am făcut cu pisica, convinși că am lăsat-o până la urmă în parc. "I-am găsit stăpân! Uite, domnul ăla de-acolo!", și sincer, nu am cuvinte să descriu cât de bucuroasă am fost.

    Tot legat de animale și tot astăzi, când am venit acasă de la școală am găsit în curte un bilet băgat pe sub poartă. Citez: "stimată domn, dacă nu închideţi câinii va fii otreviţii. vecinii." Ok. Citesc eu o dată biletul. Îl citesc și a doua oară. Și tot nu-mi venea să cred. Și nu mă refer la greșelile de scriere. Femeia asta se plânge de ceva timp că, vezi doamne, câinii latră. Păi normal că latră, că de-aia sunt câini, ce vrea, să miaune?! Și hai, dacă lătrau noaptea, mai era cum mai era, dar câinii dorm în casă și abia dacă scot un sunet noaptea. Și pe timpul zilei chiar nu sunt atât de gălăgioși încât să trimită bilețele de genul. Și pe deasupra s-a mai semnat și "vecinii" când de fapt ar fi trebuit să se semneze "vecina". E singura care se plânge de asta. În fine, oamenii sunt răi.

    Citatul zilei de azi: If you can't get someone out of your head, maybe they're supposed to be there.

Someday I'll have it all.

Red Pieces

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

Mai ţii minte cum ne încuiam sufletele

în aceeaşi cameră?
Legate la ochi cu panglici roşii
le lăsam ore-n şir
să-şi vorbească
şi uite aşa
s-au îndrăgostit
prin cuvinte
şi s-au dezdrăgostit
prin tăceri.

Ne-am iubit ca orbii.
Ne-am privit pentru ultima dată ca orbii.

Nu mai lăsăm de mult
lumina aprinsă în noi
în cazul în care
vom vrea să ne întoarcem.

Și ştii...
n-ar fi trebuit niciodată 

să ne crească mâini
în loc de aripi.

Azi a avut loc încă un accident banal:
alţi doi s-au greşit unul pe altul
iubindu-se.

Remember when we had everything to lose?

Cutia neagră

Photo by Philip Myrtorp on Unsplash

Când găsesc o cutie neagră
o iau acasă
s-o pot studia în linişte
muchie cu muchie,
sentiment cu sentiment,
amintire cu amintire.

După ce o lovesc cu ciocanul
şi dau cu ea de pământ, de cer,
de oameni şi alte cutii negre,
fac linişte
şi mă ascult
să văd dacă mai sunt sau nu
în viaţă.

Abia atunci mă conving
că proprietarul
nu sunt eu.

Şi bat din uşă-n uşă,
şi bat din piept în piept
până-mi deschide un trup bolnav
care-mi mulţumeşte cu lacrimi in ochi
şi degetele întinse
către cutia zdrobită.

"Suflete, bine ai venit acasă!"

Mozaic

Photo by Lucaxx Freire on Unsplash

Şi-a dezvelit genunchii

pe care nu-i mai avea –

doar aşa ştia să cadă.

"Nu te-ngrijora,

de câteva nopţi lucrez

la o pereche mai rezistentă

şi când voi termina,

genunchii din ciment

vor fi cea mai întreagă parte din mine."

Venise rândul său

să mă întrebe cine sunt

şi drept răspuns

m-am aşezat cu inima pe umărul lui.

"Dintotdeauna am fost mai mult bucăţile lipsă din mine."

Pe umerii nimănui

Photo by Dominic Swain on Unsplash

Îşi închidea ochii pe umerii mei,

iar ei ascultau tăcuţi
cum toate genele,
rând pe rând,
se spovedeau
pentru dorinţele
pe care nu le-au împlinit
vreodată.

"Iartă-mă,
m-am născut cu prea puţine suflete,
dar să ştii,
te-am iubit cu toate oasele mele."

Îmi spunea că sunt frumoasă
cu sori în păr
şi
mare în glezne.

De când a plecat
asfinţesc de la prima oră a dimineţii.

Niciodată soseşte mâine

Photo by Diego PH on Unsplash

"Vino la fereastră!

Uite, am tras şi jaluzelele cu imprimeu de asfinţit

pentru atmosferă.

Aşează-te la masă,

ia stiloul în mână

şi scrie-ţi testamentul.

Şi nu-mi spune că n-o să se întâmple nimic cu tine,

c-o să ai grijă cum treci strada,

cum conduci

şi cum iubeşti.

Voi nu din accidente muriţi."

Şi visul a început să scrie.

M-am bucurat,

lăsasem prea multe să moară

fără să-mi spună cui lasă

moştenire

apartamentele din mine

în care au iubit.

 

Ceai de tei înainte de culcare

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

În fiecare seară înainte de culcare

iau pe rând,

unul câte unul,

fiecare monstru de sub pat

să-i spun noapte bună

şi coşmaruri plăcute.

Apoi, pentru că sunt mai mulţi,

iau pe rând,

doi câte doi,

toţi monştrii din mine.

La prima ceaşcă de ceai

vorbim despre vreme,

eu despre vremea de afară,

ei despre vremea din mine

şi de cele mai multe ori

nu coincid

nici măcar anotimpurile.

La a doua ceaşcă de ceai

îmi povestesc cum a fost ziua lor,

cât de frumos au rănit azi,

chiar mai frumos decât ieri,

pentru că ascuţiseră atent

cu o seară înainte

fiecare cuvânt –

mereu se miră că nu mi-am tăiat buzele

rostindu-le.

La a treia ceaşcă de ceai

suntem deja prieteni

şi ne promitem că vom fi mai buni

unul cu altul –

nu doar oamenii mint.

Ne sărutăm de noapte bună,

monştrii adorm,

iar eu le visez

coşmarurile.

Nu ştiu...

am iubit prea mulţi monştri

şi nici măcar nu erau ai mei.

Ploi de mai

Photo by Antonio DiCaterina on Unsplash

De fiecare dată când plouă,
îndrăgostiţii împart o umbrelă
sub care-şi lipesc umerii
ca sufletele lor să se amestece în voie
NEomogen.

Şi ploaia (de) mai plouă doar pentru mine.

Am acasă o cămară plină cu ploi:
provizii pentru viitoarele veri secetoase
şi răni ce vor refuza să se închidă.
Ploi aşezate frumos pe raft
în nori, borcane, sticle şi găleţi,
sortate după anotimpuri, culori
şi după zilele săptămânii:
marţi plouă întotdeauna mai mult.
marţi se părăseşte întotdeauna mai mult.

Îndrăgostiţii împart mereu o umbrelă
pentru că azi
doar oamenii singuri mai merg prin ploaie.

Nu ştiu,
uneori simt c-am uitat cum e să ai hainele uscate.

Astăzi, pe străzile încă umede, într-o fustă galbenă şi cu o păpădie în mână...

An

Photo by Ivana Cajina on Unsplash

S-a împărţit azi marea

în şase miliarde de bucăţi
ca fiecare dintre noi să primească
o porţie mai mică sau mai mare –
în funcţie de sufletul său.

(Mării nu-i plac sufletele mici-fără-stânci-corăbii-scufundate-şi-înecaţi,
ci sufletele îndeajuns de largi
încât valurile să nu se ciocnească de pereţi
odată cu fiecare flux.)

Şi fiecare om şi-a revendicat
cu mai mult sau mai puţin entuziasm
porţia de mare:
unii au aruncat-o în supă să dea puţin gust,
alţii au agăţat-o la chei pe post de breloc
sau de obraji pe post de lacrimi.

Eu am aşezat-o cu grijă în mine
alături de oamenii înecaţi,
corăbiile scufundate
şi stâncile de pe care se sinucid zilnic
sori –
acum decorul e perfect!

Şi ca să mă asigur că nu va muri,
am plantat-o adânc în suflet
să prindă rădăcini
şi să devină cea mai mare mare
care a trăit vreodată
în cel mai mic
acvariu uman.

24

Photo by Alessandro Erbetta on Unsplash

Pământul ăsta e singur şi nefericit.

Are atâţia oameni care-l calcă,

dar niciunul n-ar îngenunchea să-l îmbrăţişeze,

să-i spună o vorbă bună,

să-l întrebe de sănătate

şi să-i dea un pahar cu apă

drept mulţumire pentru grija cu care

ne conduce mereu

către o nouă dimineaţă –

douăzecişipatrrudeore

de mers

fără oprire

şi

fără să ameţească.

Pentru noi.

Pământul ăsta e singur şi nefericit:

doar păsările-l mai sărută

când coboară să ciugulească

frimituri de pâine glazurate cu soarele zilei de ieri.

Zile de mai

Photo by Janusz Maniak on Unsplash

Republicii. Ne-am uitat unul la celălalt în acelaşi timp. Nu ştiu care din noi a zâmbit primul. Unu, doi, trei. Am trecut unul pe lângă altul. Și-a fost privirea aia. Unu, doi, trei. Ne-am întors capul în acelaşi timp. Moment stânjenitor, dar drăguţ. Tu – zâmbet, eu – râs. Și-am plecat mai departe. Unu, doi, trei. Și până atunci trecusem de-atâtea ori pe lângă o mulţime de oameni pe care mi-am dorit să ajung să-i cunosc. Sau măcar să le ştiu numele. Dar n-am făcut niciodată nimic în privinţa asta. Unu, doi, trei. Sau mai mulţi paşi. Da, prea mulţi. Nu ştiu, dar de data asta aveam de gând să fac ceva. Și astăzi, pentru prima dată, m-am întors din drum grăbind pasul ca să te prind din urmă. Hanorac roşu sau negru? Sau poate gri? Păr puţin mai lung... Șaten, ochi căprui. Da. Da. Unu, doi, trei. Mulţi paşi. Mulţi oameni. Mulţi paşi. Mulţi oameni. Și nu am reuşit să te mai prind din urmă. Dar pentru prima dată... am încercat să schimb ceva.

My soundtrack

In the end we will only just remember how it feels.