Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Ce e frumos rămâne.

Mâine la ora 11

Photo by Sigmund on Unsplash

Mă întorc acasă. Sunt datoare cu nişte scuze oraşului Meu. Pentru fiecare dată când spuneam că de-abia aştept să plec. Ei bine, acum de-abia aştept să mă întorc. Până la urmă s-a dovedit că acolo e locul meu. Să recunosc eu fiecare străduţă, fiecare clădire. Să văd băncile şi leagănele şi toboganele de sub Tâmpa. Să văd zăpadă. Să văd oameni cunoscuţi. OAMENI CARE ZÂMBESC ATUNCI CÂND MERG PE STRADĂ. Să văd pădure. Și munţi. Să-mi văd familia. Să-mi văd camera. Cutia cu amintiri. Să-mi văd căţeii. Să mi se pară totul nou-nouţ, aşa cum e de fiecare dată când te întorci după ce-ai lipsit o perioadă mai lungă de timp. Să mă mir atunci când un magazin a dispărut şi în locul lui a apărut altul. Când a fost tăiat un copac din parcul de lângă casa mea. Să merg mereu pe jos. Să nu mai trec pe roşu. Să văd bradul din centru. Să mănânc covrigi de la GIGI. Și melci cu vanilie incredibili de imenşi de la patiseria de lângă GIGI. Să intru în Terranova. Să dorm la Diana. Și să povestim până în zori de zi despre cum am ajuns amândouă acolo unde am vrut, aşa cum ne doream în urmă cu câteva luni. Deşi nu totul e exact aşa cum ne-am dorit să fie. Să dorm în patul meu! Pe de-a latul, nu pe de-a lungul. Sau pe diagonală. Să văd zăpadă. Și flori de gheaţă la geam. Să scriu la biroul meu, aşa vechi cum e el. Să ies pe stradă şi să văd feţe cunoscute care să mă recunoască la rândul lor. Să aud un "te-ai tuns?" sau bine cunoscutul "când ai de gând să mai creşti şi tu?". Să mă plimb până la hidromecanica şi înapoi doar ca să mă dau o dată în leagănele alea. Să nu mai văd oameni grăbiţi. Să văd autobuze în care, deşi sunt locuri libere, oamenii stau în picioare. Să văd zăpaaaadă! Azi am văzut puţină pe capota unei maşini, dar nu vreau aşa... vreau zăpadă multă multă. Să se lase crengile copacilor de atâta zăpadă. 

Vreau atâtea lucruri şi de mâine o să le am. Pe toate, pe toate, pe toate! PE TOA-TE!

Cîntec eXcesiv I - Dan Sociu

Photo by Nick Fewings on Unsplash

Încă mi se mai întîmplă să cred

că în curînd mi se vor trezi superputerile:

zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri,  dragostea ta – 

La 26 de ani,

la mijlocul speranţei de viaţă din România,

la începutul lui decembrie, la

a capătul scării abrupte din Green

am încercat să te sărut &

ai dat înapoi şi era să cad – 

Ultima dată m-ai atins la muzeu,

ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta,

urechea de braţul meu

şi a fost atît de bine,

ca şi cum m-ai fi atins prima oară –

Ca şi cum m-ai fi atins în vară,

cînd ratasem ceva

şi te-ai aşezat lîngă mine

şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac,

a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci –

Cînd aveam nevoie,

la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat,

şi data viitoare, poate chiar mîine,

cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu

o să fie ca şi cum ai face-o acum –

cînd te caut pe străzi 

pentru că am nevoie. 

Îmi lipseşte fix o mie de lei

ca să intru oriunde la cald,

şi sînt prea timid să cerşesc

şi nu sunt norocos să găsesc bani,

nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,

nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,

pentru că tu eşti acasă cu el, 

te iubesc dar acum 

nu mai vreau să te caut pe străzi. 

Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile

pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine,

pentru că s-ar putea să te întîlnesc.

Mă bărbieresc pentru tine,

mă dau cu deodorant pentru tine,

mă împrumut de haine pentru tine – 

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine,

pentru că nu am un loc al meu,

dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el,

o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe 

cînd o să plîngi –

Troleibuzele care nu duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Troleibuzele care duc la tine

nu-mi folosesc la nimic. 

Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti

enervată să te ridici din pat de lîngă el – 

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri,

la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta,

şi pofta ta morbidă mă bucură.

Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa, 

ca Bonham Carter & Norton, 

Tori Amos & Kafka.

Aşa... pentru mine

Photo by Oleksandra Bardash on Unsplash

Viaţa e frumoasă! Și asta am spus-o mai mereu, nu neapărat atunci când mi-era bine, ci mai degrabă atunci când mi-era greu. Și parcă asta-mi întăreşte şi mai tare convingerile. Dacă stau bine să mă gândesc, n-a fost zi să nu zâmbesc măcar o dată. Un mic sfat celor care merg cu tramvaiul 32: în loc să fiţi supăraţi şi nervoşi pentru că n-aţi prins un loc jos, mai bine ridicaţi privirea din pământ şi uitaţi-vă pe geamul din faţă. Vă dau cuvântul meu că apusul ăla e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în tot Bucureştiul. Şi încă ceva... în zonele cu blocuri, se reflectă într-o mulţiiiime de geamuri. Atâţia sori, atâta lumină... şi voi habar n-aveţi de-atâta grabă. Dimineaţa în tramvai îmi place să mă aşez pe partea dreaptă şi să citesc. Pe partea dreaptă bate întotdeauna soarele dimineaţa. E incredibilă senzaţia... să simt atâta lumină în păr, pe haine, între pagini. Pe piele. Îmi place să închid ochii şi pur şi simplu... să mă bucur. Preţ de câteva clipe sunt oriunde vreau eu să fiu. Și totul e atât de simplu... 

Am pus la presat lumină pentru zile negre.

Când să batem la uşă

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash

Cineva mi-a spus că acum ceva timp oamenii băteau la uşă înainte să plece. Foarte bine. Măcar atunci ştiai exact momentul în care cineva decide să-ţi închidă uşa pe dinafară şi să pună lacăt pe a lui. Știai exact când începe sfârşitul. Și nu mai încercai zadarnic să te faci auzit, să te faci înţeles, să te faci văzut în faţa unei uşi închise. În faţa unor pereţi. În faţa tăcerii care rămâne în urma unui om. Știai. Știai şi atât. 

Una din cele mai urâte senzaţii pe care am trăit-o a fost să nu ştiu. N-aş putea însă să o descriu, nu pentru că n-aş avea cuvinte, ci pentru că am uitat-o. Știu doar că a durut. Să nu ştiu dacă cineva chiar a plecat sau doar se ascunde. Mi-a contaminat mintea cu întrebări. Și fel şi fel de răspunsuri închipuite. Dar după un timp, după ce au venit valuri de oameni şi chiar şi după refluxul lor, am spus că nu mai contează. Că a trecut. Că "aşa a fost să fie". Să nu ştiu. Dar am greşit. Contează. Pentru că ne suntem datori nouă, celor care-am fost. Celor care-am strigat. Celor care-am căzut în genunchi. Ne suntem datori cu nişte răspunsuri. Ne suntem datori cu puţină claritate. Și linişte.

Acum nu mai batem la uşă nici înainte să intrăm, darămite înainte să ieşim. Nu mai ştim cine vine, cine pleacă. Cu atât mai puţin cine a rămas.

Photo by Kiwihug on Unsplash

Tăcem unul la altul mai ceva ca morţii.

De la o vreme

Photo by Christopher Windus on Unsplash

Am aşa o poftă...

să-mi afund mâinile în piele 

până la cot

cu vârful degetelor

să-mi deschid celulele

şi să aştept...

curajul pentru a ieşi afară.

Auzi,

Photo by Jakob Owens on Unsplash

Și dacă nu vreau să cresc mare? 

Dacă vreau să cresc ocean? 

Cum adică cum? 

Uite-aşa! pur şi simplu.

Nici umerii tăi nu mai sunt cum erau

Photo by Johannes W on Unsplash

M-am gândit şi răzgândit de 

tine

până mi s-au stricat tâmplele de 

tot

îmi curg gândurile pe obraji,

pe şolduri,

pe călcâie,

tu nu ştii să-mi citeşti pielea

eu nu ştiu să mă traduc,

ne înţelegem prin semne

ca doi mimi care au venit pe lumea asta

în cutii separate,

ieşim pe fereastră să ne împuşcăm

cu palmele făcute pistol

şi ochiul stâng închis

pac pac pac!

DE CE NU MOARE CINEVA ODATĂ?

Nimeni nu mai înţelege nimic

din toată povestea asta

unde dansăm în ploaie

să electrocutăm

ultimele sentimente

care mai fac scurtcircuite 

în noi.

Să se facă lumină!

Photo by Karina Carvalho on Unsplash

Să mă găsesc şi eu odată.

Până atunci... noapte bună! :)

Viscoleşte-mă înapoi la mine...

Photo by Clay LeConey on Unsplash

Băăăăi, crede-mă! NU te-am înlocuit. Chiar dacă n-am mai venit deloc să te văd. Oraşul ăsta nu se compară cu tine. Oricât de mare ar fi. Şi oricât de multe lucruri aş putea face aici. Am plecat de acolo crezând c-o să-mi găsesc mai bine locul aici. Nici vorbă! Tu eşti acasă. Şi nu mă refer neapărat la casa cu numărul 4. Mai degrabă la toate locurile alea în care am lăsat bucăţi din mine. Leagăne în care am copilărit până la nouăşpe ani şi bănci pe care m-am oprit atunci când nu mai ştiam încotro s-o apuc. Înţelegi? Mi-e dor de tineeeee! Mi-e dor să mă plimb pe străzile tale şi să-mi bată inima până în călcâie de-atâtea amintiri! Poate şi de-asta n-am mai scris nimic. Mi-e dor să ocolesc locuri care mă dureau. Şi mi-e dor să sar la fiecare şotron pe care-l vedeam desenat pe terenul de sport de lângă casa mea. Aici nu prea joacă lumea şotron. Cel puţin nu lângă casa în care stau. O singură dată am văzut unul desenat la ieşirea din universitate. Dar n-am avut timp să mă bucur de el decât o singură dată. Vezi tu, aici sunt mereu în grabă.

Am ajuns să trec prea mult pe roşu.

Nu mai ştiu să aştept. Învaţă-mă iar!

Știe cineva?

Photo by Hayes Potter on Unsplash

Cum să recunosc adevărul atunci când nu mai am încredere 
nici în ochii lor şi nici în urechile mele?

Photo by DANNY G on Unsplash

Mi-e greu să ţin pasul cu mine. Nu vreau să-mi rămân în urmă. Nu ştiu drumul înapoi, până la mine, pe de rost. N-am trăit niciodată lăsând frimituri de pâine în spate. Sau în faţă. 

Și-atunci? Cum să mă prind din urmă?

I know you think that you've been down

You never know when things will turn around.

And on and on and on and on...

    O să las muzica să vorbească pentru o vreme.

Is there any other song to sing beside these Blues?

Are there any left who haven't kissed the enemy?

Când eşti departe de tine

Photo by Irina Iriser on Unsplash

Am spus mereu c-o s-o iau de la capăt. Că ce-a fost, a fost, a durut, s-a vindecat ori s-a uitat, cu puţin noroc poate s-a şi învăţat şi-a rămas acolo. În casa cu numărul patru. Îmi făceam bagajele cu zâmbetul pe buze şi cu inima aşa... parcă strânsă de o mie de pumni. Toţi ai mei. Și pe lângă toate hainele, toate hârtiile şi toate amintirile mărunte şi frumoase care pot încăpea într-o valiză, mi-am îndesat pe-ascuns de mine toţi monştrii de sub pat şi din spatele perdelelor. Am trişat în jocul cu mine. Și-am atins culmile ipocriziei când, ieşind pe uşă cu toată viaţa mea într-o mână, m-am plâns că hainele şi foile sunt prea grele şi mă trag în jos. Un mic sfat celor care îşi cară viaţa dintr-un loc în altul: folosiţi troller. 

Acum doar perdelele diferă. Și patul. În rest... acelaşi somn iepureşte de teamă să nu-mi strivesc toate fricile pe care le-am ascuns sub pernă.

Time won't change the things unsaid

I know what I said but I lied.

Pescuind din suflet

Photo by Raghavendra Saralaya on Unsplash

Înainte

îmi alergau cuvintele în stomac

ştiam ce să scriu,

ce să cânt

şi ce să tac.

Din când în când, 

în graba lor de a se face auzite,

silabele se ciocneau între ele, 

aveau loc adevărate catastrofe fonice

eu le ameninţam cu tăcerea,

ele mă ameninţau c-o să sângerez gânduri

şi o să mă arate lumea cu degetul 

spunând că nu ştiu să-mi educ cum trebuie cuvintele.

Țipam la mine să tac,

ai râs

şi brusc

s-a făcut linişte.

Songs of desperation I played them for you

Photo by Natalya Letunova on Unsplash

Mi-au tăiat buzunarele şi-acum n-am unde să-mi mai încălzesc mâinile. 

Îmi degeră cuvintele în palme. De-asta sunt aşa reci.

Our rights, our wrongs.

It's a long way down

Sometimes I feel like I should be kept away from myself.

Poate că greșesc

Photo by Victoria Chen on Unsplash

Poate că greşesc. Poate n-o să existăm. Aşa cum n-o să existe nici apartamentul, nici veioza de pe noptieră şi nici suportul de portocale. Poate n-o să ne mai vorbim, n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai atingem. Poate o să uit mirosul tău. Poate o să trecem unul pe lângă celălalt pe stradă fără să-i recunoaştem în noi pe cei care am fost. Poate singurele locuri în care ne vom mai vedea vor fi visele. Sau mai bine zis coşmarurile. Şi poate vom avea din când în când un deja-vu. Un dej-a-fost, deja-iubit, deja-nu-mai-contează/contăm. Poate o să devenim poveşti de spus înainte de culcare pentru nepoţii pe care n-o să-i avem împreună. Eu prinţesa, tu prinţul, iar zmeul cel rău distanţa. Nu şapte mări, nu şapte ţări. Dar nici cal alb. Poate peste câteva luni n-o să mai ştiu nimic de tine. Poate o să mă chinui să-ţi uit numărul de telefon până când o să reuşesc. Poate o să-mi şterg din minte toate felurile în care mi-am imaginat că arată casa ta. Şi toată viaţa ta cu mine în ea. Şi invers. Poate o să-ţi împachetez hainele într-o cutie şi o să ţi le trimit înapoi. Sau poate o să le ascund undeva să nu le mai văd. Poate o să cheltui toţi banii strânşi pentru Tomatina pe dulciuri. Sau pe cărţi pe care o să subliniez citatele care mi-ar fi amintit de tine dac-ai mai fi fost aici. Şi nici tu nu te-ai lăsa mai prejos. Poate ai uita unde am locuit. Care era tricoul tău care-mi plăcea cel mai mult. Şi că-mi plăcea să te privesc cumpărând roşii. Poate ai arunca toate foile de la mine sau le-ai folosi drept farfurioară pentru ceai – cel mai frumos fel de a-mi îneca cuvintele.

STOP !!!

Poate suportul ăla de portocale va fi încă acolo în ziua în care vom merge să-l cumpărăm.

I'd put those sleepless nights on repeat

Photo by Victoria Morgan on Unsplash

I won't deny. I'm not easy to love. Or to understand. I'm too complicated, too insecure and too messed up. You see, my life is full of "too". Too much, too little. Sometimes too early, but most of it too late. Too late to forgive, too late to take it back, too late to start all over, too late to apologize, too late to stop. Too late to love. Now hush. Take a deep breath. Clear your mind, fill your heart and think, just for a second, that maybe... it's all worth it. That maybe, I'm all worth it. We are worth it.
  Because you were my favourite summer.

Photo by Christian Widell on Unsplash

Am vrut să te sun să-ți spun că dragostea Aia există.
Dar mi-a fost teamă că n-o să răspunzi.

Yeah, I'm a zombie, baby, ain't nobody perfect

   But if my heart were still beating, it would beat for you.

10 octombrie 2010

Photo by averie woodard on Unsplash

Azi am întors pentru câteva minute capul şi-am privit un pic în urmă. La viaţa mea din urmă cu un an. La acel zece octombrie. E uimitor câte se pot schimba în câteva secunde. Darămite într-un an. A fost un an lung. Cel mai greu, dar acum mi se pare c-a fost şi cel mai frumos. Complet. Şi destinaţia a meritat în final toate întrebările fără răspuns şi toate dăţile în care eram sigură că n-o să mai pot. Nimic. Totuşi, octombrie a fost frumos. Ce-a urmat după a lăsat semne. Acum un an pe vremea asta îmi făceam planuri. La început de cum mă voi muta în Cluj sau în Sibiu. Apoi de cum va arăta viaţa mea peste un an. Şi-aveam şi vise. În care desenam oameni alături de care mă vedeam pentru totdeauna. Oameni pe care, mai devreme sau mai târziu, i-am părăsit. Oameni care, mai devreme sau mai târziu, m-au uitat. Oameni care au renunţat la mine înainte ca eu să ies pe uşă. Şi oameni la care n-am vrut nici în ruptul sufletului să renunţ. Oameni care nu m-au mai vrut. Timpul e cea mai bună gumă de şters din toate câte există. Sau noi? Mai târziu a început ceva despre care credeam pe-atunci că este un sfârşit. Ce însă nu ştiam la momentul respectiv era că fiecare sfârşit are un... sfârşit. Şi uite-aşa, resentimentele şi tăcerile s-au transformat, încetul cu încetul, în cuvinte şi iertare de sine. Cu paşi mărunţi, dar siguri. Şi-aşa am ajuns la o cu totul altă destinaţie decât plănuisem iniţial, dar care este începutul de care nici nu visam că o să am parte. Nu ştiu dacă timpul poate vindeca totul. Dar un lucru ştiu sigur. Ameliorează. 

Am vise din nou. 

Inorog portocaliu.

So called "Soul Sister"

Photo by Elena Kloppenburg on Unsplash

Astă-noapte am dansat pe tăcerile tale. Le-am bătătorit bine de tot 

până n-a mai rămas nimic. Acum pot să crească din nou flori.

Bate la uşă înainte să pleci

Photo by Kyle Bushnell on Unsplash

Cu toate că am primit mai mult decât aş fi crezut vreodată că o să primesc... Mă port de parcă nu-i nici pe departe îndeajuns. Îi pedepsesc pe cei de acum pentru greşelile celor de atunci. Și mă aştept să plece din clipă în clipă. Ca într-un film pe care l-am văzut de nu ştiu câte ori, dar din care îmi amintesc doar finalul. Mă port de parcă e o lege ca toate lucrurile să se termine la fel. Când nu e. Și nici viaţă nu e atunci când ai oasele făcute din frică. Și se aud trosnind la fiecare pas pe care îl fac ceilalţi. Spun că vreau să deţin controlul, dar de îndată ce prind ocazia, pun lacăte pe fiecare portiţă de scăpare. Și-apoi încerc să construiesc cheia. Din ce-a mai rămas din noi. Din mine. Nu mi-e frică de final, mi-e teamă de ce e după el, de începuturile care au să vină. Nu e ca şi cum toate sunt la fel de... e culmea! Pur şi simplu culmea. Pentru că mi-ar plăcea să ştiu că n-am dreptate, că nu pleci mai departe de o atingere de mână sau mai departe decât ar putea gândurile mele să ajungă la tine. Dacă mi-ai promite, aş spune că mă minţi. Nu pentru că ai minţit înainte, ci pentru că ei au minţit. 

Nu poţi să-ţi împarţi pielea cu cineva pe-ale cărui oase nu mai creşte nici carne şi nici suflet. De-aia le e frig oamenilor noaptea. Pentru că adorm ţinând oase în braţe. Cum ai zis şi tu... din când în când rupem carne de pe noi şi-o coasem de un schelet. Și-l ascundem într-un dulap, sub un pat, în spatele unui nume, într-un colţ al unui oraş sau într-o fotografie. Și uite aşa ţinem în viaţă oameni care nu ne vor în viaţa lor.

Întind braţul către tine şi mângâi kilometri...

Look for your soulmate in big cities

Photo by Matt Popovich on Unsplash

Mi s-a spus că-mi sabotez fericirea. La urma urmei... aşa şi e. 
Nu-mi rămâne decât să mă felicit pentru perseverenţa de care dau dovadă. Sau nu.

Mi-am strâns vara într-o cutie cu berze... şi-am plecat!

Photo by Matze Bob on Unsplash

Mi-am prelungit vara cu câteva ore. Azi, cel puţin azi, am putut să cumpăr puţin timp. Sau poate să-l fur. Sau poate l-am primit. Poate îl merit. Pentru că după toate câte-au fost, mi-am bătut cu pumnii în piept şi-am strigat cu toată pielea că viaţa asta e frumoasă. Că dorinţele se îndeplinesc. Şi că există finaluri continuări fericite. 

Vara mea se încheie mâine la ora 9:52

Și nici nu mai ştiu unde se termină sufletul lui şi unde începe sufletul meu.

‎"When I said I liked it rough, I meant in bed, not on my heart."

© dear old love

 
We could still be here December.

Photo by Brandi Redd on Unsplash

Mâine pe vremea asta zâmbesc!

Mi-a şoptit mie un inorog. Portocaliu chiar!

It has been a beautiful fight. Still is.

Photo by Naomi August on Unsplash

Am dat cu piciorul unde trebuia să sărut şi-am vorbit cuvinte sinonime cu tăcerea. Am făcut linişte să le aud gândurile cu colţuri, dar mi-am astupat urechile şi sufletul când mi-au strigat că le pasă. Apoi i-am acuzat că sunt muţi. Mi-am ţipat în faţa oglinzii să mă opresc. Mi-am întins la maxim corzile vocale şi-am sperat să se rupă. Să fie în sfârşit linişte. Afară. În spatele pielii mereu o să scrâşnească oasele din dinţi. Şi o să muşte din mine. Şi-am tras semnalul de alarmă pân-am rămas fără mâini, în speranţa că într-o bună zi o să-l aud şi o să opresc odată trenul ăsta care calcă pe oameni. Dac-am fi vorbit doar cu mâinile nu s-ar fi ajuns niciodată aici. Un cod morse al sentimentelor. Un alfabet alcătuit din atingeri. Autodistrugerea e ca iubirea. Nu ştii sau nu poţi sau nu vrei să te opreşti niciodată la timp. Nu-mi reformulez gândurile. Le las mereu în stare brută. Poate ăsta e motivul pentru care uneori mă comport... ca şi una.

Photo by Tengyart on Unsplash

Daaaaaaa! Azi am văzut şi eu o stea căzătoare pentru prima dată! În sfârşiiiiiiiit!

I'm heart over head over heels over you

Photo by Alyssa Strohmann on Unsplash

Mi-e dor de hainele tale în dulapul meu.

În loc să numărăm (n)oi

Photo by Lux Graves on Unsplash

Ghemuită sub pleoapele tale

îmi rog inima să bată mai în şoaptă,

chiar deloc dacă se poate,

pentru că visele tale

sunt cele mai bune

filme

în care m-am văzut vreodată.

În noaptea asta dormi

cu un singur braţ deschis,

de parcă în somn se zboară

cu o singură aripă,

am încercat să te trezesc

să nu care cumva să cazi în vis

şi să nu te mai ridici dimineaţă din pat,

dar te-am strigat până ţi-am uitat numele

şi n-am ştiut altul în afară de

Eu –

oricât m-aş striga

n-o să răspundă niciunul din

noi.

Nu-mi rămâne altceva de făcut

decât să mă întind lângă tine,

să închid ochii,

să-mi deschid braţele,

să-ţi fredonez pielea până în zori

şi,

din când

în când,

să tac.

Until we meet again.

Photo by Jeremy Yap on Unsplash

Nu vreau să fim oamenii ăia... care în loc să se privească în oglindă, 

se duc la cinematograf când vor să vadă puţină dragoste.

TREN

(poezie din punctuaţie de semne)

Ochii de apă primitivi mănâncă noroi unde aruncă cu privirea, 

                                                                             cli-pesc 

orişicând calcă prieten albastru – suflet de copil aromat. 

am propovăduit jocul 

oricum... 

"a fost odată ca niciodată" 

            cunoscut. 

cândva Prometeu cădea fugind mâncând pământul. 

liturgic, distrugător, simultan.

aruncă amar moş ene 

răni întredeschise înspăimântătoare cu... las. 

sex perfect ACUM. 

floarea presată de timp scapă albastru!                             epicmare 

ce ai face ieri. 

până dimineaţă strivesc sorcova surd!

awawawawa

ochii plini de sare cer august pentru că 

soarele cu fălci zâmbeşte – cerc fals. 

poate pleacă, simultan, umerii tăi clădind pantofi.

atunci nasc suflet de... carne? asurzitor 

dărâmam sori elocvent? 

sfântul verde sugrumă mila,

atunci fremătări goale ard cocotieri 

stricaţi

tâmplele. respiră lămâios, fără nehotărâre, 

firele de înaltă tensiune, cald 

sau răsună calorifere inimă în inimă 

efemer

destul peşte citeşte începutul mic al mamutului silenţios. 

unde împăratul plânge dungat? 

nisip: se iubesc limacşi 

coasta vizuală contează 

nemaiîntâlnit, apa fuge fericită, înecată ca 

"cântă, aleargă, zboară litigios, furios" se gândeşte inorogul miniaturizat

facem dragoste preţios 

când vocea pictează ochi imaturi, 

menstruaţie, 

prietenoase albine 

dacă întregirea dă ziduri. oriunde

papagali lărgesc liliputani 

şi cântec: piele doi jackpot sfârşit buze 

esteticiana mămăruţă 

cer fluture păduri fermoar vară eroi gene

copii Femei eminescu cutie soare

experiment dadaist împreună cu Miron Vlad-Tudor.