Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Ce e frumos rămâne.

Mâine la ora 11

Photo by Sigmund on Unsplash

Mă întorc acasă. Sunt datoare cu nişte scuze oraşului Meu. Pentru fiecare dată când spuneam că de-abia aştept să plec. Ei bine, acum de-abia aştept să mă întorc. Până la urmă s-a dovedit că acolo e locul meu. Să recunosc eu fiecare străduţă, fiecare clădire. Să văd băncile şi leagănele şi toboganele de sub Tâmpa. Să văd zăpadă. Să văd oameni cunoscuţi. OAMENI CARE ZÂMBESC ATUNCI CÂND MERG PE STRADĂ. Să văd pădure. Și munţi. Să-mi văd familia. Să-mi văd camera. Cutia cu amintiri. Să-mi văd căţeii. Să mi se pară totul nou-nouţ, aşa cum e de fiecare dată când te întorci după ce-ai lipsit o perioadă mai lungă de timp. Să mă mir atunci când un magazin a dispărut şi în locul lui a apărut altul. Când a fost tăiat un copac din parcul de lângă casa mea. Să merg mereu pe jos. Să nu mai trec pe roşu. Să văd bradul din centru. Să mănânc covrigi de la GIGI. Și melci cu vanilie incredibili de imenşi de la patiseria de lângă GIGI. Să intru în Terranova. Să dorm la Diana. Și să povestim până în zori de zi despre cum am ajuns amândouă acolo unde am vrut, aşa cum ne doream în urmă cu câteva luni. Deşi nu totul e exact aşa cum ne-am dorit să fie. Să dorm în patul meu! Pe de-a latul, nu pe de-a lungul. Sau pe diagonală. Să văd zăpadă. Și flori de gheaţă la geam. Să scriu la biroul meu, aşa vechi cum e el. Să ies pe stradă şi să văd feţe cunoscute care să mă recunoască la rândul lor. Să aud un "te-ai tuns?" sau bine cunoscutul "când ai de gând să mai creşti şi tu?". Să mă plimb până la hidromecanica şi înapoi doar ca să mă dau o dată în leagănele alea. Să nu mai văd oameni grăbiţi. Să văd autobuze în care, deşi sunt locuri libere, oamenii stau în picioare. Să văd zăpaaaadă! Azi am văzut puţină pe capota unei maşini, dar nu vreau aşa... vreau zăpadă multă multă. Să se lase crengile copacilor de atâta zăpadă. 

Vreau atâtea lucruri şi de mâine o să le am. Pe toate, pe toate, pe toate! PE TOA-TE!

Cîntec eXcesiv I - Dan Sociu

Photo by Nick Fewings on Unsplash

Încă mi se mai întîmplă să cred

că în curînd mi se vor trezi superputerile:

zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri,  dragostea ta – 

La 26 de ani,

la mijlocul speranţei de viaţă din România,

la începutul lui decembrie, la

a capătul scării abrupte din Green

am încercat să te sărut &

ai dat înapoi şi era să cad – 

Ultima dată m-ai atins la muzeu,

ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta,

urechea de braţul meu

şi a fost atît de bine,

ca şi cum m-ai fi atins prima oară –

Ca şi cum m-ai fi atins în vară,

cînd ratasem ceva

şi te-ai aşezat lîngă mine

şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac,

a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci –

Cînd aveam nevoie,

la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat,

şi data viitoare, poate chiar mîine,

cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu

o să fie ca şi cum ai face-o acum –

cînd te caut pe străzi 

pentru că am nevoie. 

Îmi lipseşte fix o mie de lei

ca să intru oriunde la cald,

şi sînt prea timid să cerşesc

şi nu sunt norocos să găsesc bani,

nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,

nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,

pentru că tu eşti acasă cu el, 

te iubesc dar acum 

nu mai vreau să te caut pe străzi. 

Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile

pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine,

pentru că s-ar putea să te întîlnesc.

Mă bărbieresc pentru tine,

mă dau cu deodorant pentru tine,

mă împrumut de haine pentru tine – 

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine,

pentru că nu am un loc al meu,

dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el,

o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe 

cînd o să plîngi –

Troleibuzele care nu duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Troleibuzele care duc la tine

nu-mi folosesc la nimic. 

Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti

enervată să te ridici din pat de lîngă el – 

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri,

la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta,

şi pofta ta morbidă mă bucură.

Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa, 

ca Bonham Carter & Norton, 

Tori Amos & Kafka.

Aşa... pentru mine

Photo by Oleksandra Bardash on Unsplash

Viaţa e frumoasă! Și asta am spus-o mai mereu, nu neapărat atunci când mi-era bine, ci mai degrabă atunci când mi-era greu. Și parcă asta-mi întăreşte şi mai tare convingerile. Dacă stau bine să mă gândesc, n-a fost zi să nu zâmbesc măcar o dată. Un mic sfat celor care merg cu tramvaiul 32: în loc să fiţi supăraţi şi nervoşi pentru că n-aţi prins un loc jos, mai bine ridicaţi privirea din pământ şi uitaţi-vă pe geamul din faţă. Vă dau cuvântul meu că apusul ăla e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în tot Bucureştiul. Şi încă ceva... în zonele cu blocuri, se reflectă într-o mulţiiiime de geamuri. Atâţia sori, atâta lumină... şi voi habar n-aveţi de-atâta grabă. Dimineaţa în tramvai îmi place să mă aşez pe partea dreaptă şi să citesc. Pe partea dreaptă bate întotdeauna soarele dimineaţa. E incredibilă senzaţia... să simt atâta lumină în păr, pe haine, între pagini. Pe piele. Îmi place să închid ochii şi pur şi simplu... să mă bucur. Preţ de câteva clipe sunt oriunde vreau eu să fiu. Și totul e atât de simplu... 

Am pus la presat lumină pentru zile negre.

Când să batem la uşă

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash

Cineva mi-a spus că acum ceva timp oamenii băteau la uşă înainte să plece. Foarte bine. Măcar atunci ştiai exact momentul în care cineva decide să-ţi închidă uşa pe dinafară şi să pună lacăt pe a lui. Știai exact când începe sfârşitul. Și nu mai încercai zadarnic să te faci auzit, să te faci înţeles, să te faci văzut în faţa unei uşi închise. În faţa unor pereţi. În faţa tăcerii care rămâne în urma unui om. Știai. Știai şi atât. 

Una din cele mai urâte senzaţii pe care am trăit-o a fost să nu ştiu. N-aş putea însă să o descriu, nu pentru că n-aş avea cuvinte, ci pentru că am uitat-o. Știu doar că a durut. Să nu ştiu dacă cineva chiar a plecat sau doar se ascunde. Mi-a contaminat mintea cu întrebări. Și fel şi fel de răspunsuri închipuite. Dar după un timp, după ce au venit valuri de oameni şi chiar şi după refluxul lor, am spus că nu mai contează. Că a trecut. Că "aşa a fost să fie". Să nu ştiu. Dar am greşit. Contează. Pentru că ne suntem datori nouă, celor care-am fost. Celor care-am strigat. Celor care-am căzut în genunchi. Ne suntem datori cu nişte răspunsuri. Ne suntem datori cu puţină claritate. Și linişte.

Acum nu mai batem la uşă nici înainte să intrăm, darămite înainte să ieşim. Nu mai ştim cine vine, cine pleacă. Cu atât mai puţin cine a rămas.

Photo by Kiwihug on Unsplash

Tăcem unul la altul mai ceva ca morţii.

De la o vreme

Photo by Christopher Windus on Unsplash

Am aşa o poftă...

să-mi afund mâinile în piele 

până la cot

cu vârful degetelor

să-mi deschid celulele

şi să aştept...

curajul pentru a ieşi afară.

Auzi,

Photo by Jakob Owens on Unsplash

Și dacă nu vreau să cresc mare? 

Dacă vreau să cresc ocean? 

Cum adică cum? 

Uite-aşa! pur şi simplu.

Nici umerii tăi nu mai sunt cum erau

Photo by Johannes W on Unsplash

M-am gândit şi răzgândit de 

tine

până mi s-au stricat tâmplele de 

tot

îmi curg gândurile pe obraji,

pe şolduri,

pe călcâie,

tu nu ştii să-mi citeşti pielea

eu nu ştiu să mă traduc,

ne înţelegem prin semne

ca doi mimi care au venit pe lumea asta

în cutii separate,

ieşim pe fereastră să ne împuşcăm

cu palmele făcute pistol

şi ochiul stâng închis

pac pac pac!

DE CE NU MOARE CINEVA ODATĂ?

Nimeni nu mai înţelege nimic

din toată povestea asta

unde dansăm în ploaie

să electrocutăm

ultimele sentimente

care mai fac scurtcircuite 

în noi.

Să se facă lumină!

Photo by Karina Carvalho on Unsplash

Să mă găsesc şi eu odată.

Până atunci... noapte bună! :)

Viscoleşte-mă înapoi la mine...

Photo by Clay LeConey on Unsplash

Băăăăi, crede-mă! NU te-am înlocuit. Chiar dacă n-am mai venit deloc să te văd. Oraşul ăsta nu se compară cu tine. Oricât de mare ar fi. Şi oricât de multe lucruri aş putea face aici. Am plecat de acolo crezând c-o să-mi găsesc mai bine locul aici. Nici vorbă! Tu eşti acasă. Şi nu mă refer neapărat la casa cu numărul 4. Mai degrabă la toate locurile alea în care am lăsat bucăţi din mine. Leagăne în care am copilărit până la nouăşpe ani şi bănci pe care m-am oprit atunci când nu mai ştiam încotro s-o apuc. Înţelegi? Mi-e dor de tineeeee! Mi-e dor să mă plimb pe străzile tale şi să-mi bată inima până în călcâie de-atâtea amintiri! Poate şi de-asta n-am mai scris nimic. Mi-e dor să ocolesc locuri care mă dureau. Şi mi-e dor să sar la fiecare şotron pe care-l vedeam desenat pe terenul de sport de lângă casa mea. Aici nu prea joacă lumea şotron. Cel puţin nu lângă casa în care stau. O singură dată am văzut unul desenat la ieşirea din universitate. Dar n-am avut timp să mă bucur de el decât o singură dată. Vezi tu, aici sunt mereu în grabă.

Am ajuns să trec prea mult pe roşu.

Nu mai ştiu să aştept. Învaţă-mă iar!

Știe cineva?

Photo by Hayes Potter on Unsplash

Cum să recunosc adevărul atunci când nu mai am încredere 
nici în ochii lor şi nici în urechile mele?

Photo by DANNY G on Unsplash

Mi-e greu să ţin pasul cu mine. Nu vreau să-mi rămân în urmă. Nu ştiu drumul înapoi, până la mine, pe de rost. N-am trăit niciodată lăsând frimituri de pâine în spate. Sau în faţă. 

Și-atunci? Cum să mă prind din urmă?

I know you think that you've been down

You never know when things will turn around.

And on and on and on and on...

    O să las muzica să vorbească pentru o vreme.

Is there any other song to sing beside these Blues?

Are there any left who haven't kissed the enemy?

Când eşti departe de tine

Photo by Irina Iriser on Unsplash

Am spus mereu c-o s-o iau de la capăt. Că ce-a fost, a fost, a durut, s-a vindecat ori s-a uitat, cu puţin noroc poate s-a şi învăţat şi-a rămas acolo. În casa cu numărul patru. Îmi făceam bagajele cu zâmbetul pe buze şi cu inima aşa... parcă strânsă de o mie de pumni. Toţi ai mei. Și pe lângă toate hainele, toate hârtiile şi toate amintirile mărunte şi frumoase care pot încăpea într-o valiză, mi-am îndesat pe-ascuns de mine toţi monştrii de sub pat şi din spatele perdelelor. Am trişat în jocul cu mine. Și-am atins culmile ipocriziei când, ieşind pe uşă cu toată viaţa mea într-o mână, m-am plâns că hainele şi foile sunt prea grele şi mă trag în jos. Un mic sfat celor care îşi cară viaţa dintr-un loc în altul: folosiţi troller. 

Acum doar perdelele diferă. Și patul. În rest... acelaşi somn iepureşte de teamă să nu-mi strivesc toate fricile pe care le-am ascuns sub pernă.

Time won't change the things unsaid

I know what I said but I lied.

Pescuind din suflet

Photo by Raghavendra Saralaya on Unsplash

Înainte

îmi alergau cuvintele în stomac

ştiam ce să scriu,

ce să cânt

şi ce să tac.

Din când în când, 

în graba lor de a se face auzite,

silabele se ciocneau între ele, 

aveau loc adevărate catastrofe fonice

eu le ameninţam cu tăcerea,

ele mă ameninţau c-o să sângerez gânduri

şi o să mă arate lumea cu degetul 

spunând că nu ştiu să-mi educ cum trebuie cuvintele.

Țipam la mine să tac,

ai râs

şi brusc

s-a făcut linişte.

Songs of desperation I played them for you

Photo by Natalya Letunova on Unsplash

Mi-au tăiat buzunarele şi-acum n-am unde să-mi mai încălzesc mâinile. 

Îmi degeră cuvintele în palme. De-asta sunt aşa reci.

Our rights, our wrongs.