I never grew up, it's getting so old

Photo by Karine Avetisyan on Unsplash

Timpul se încurcă și se descurcă în mine la nesfârșit. Trecutul, prezentul, viitorul - toate se zvârcolesc în mine. Picioarele mele aleargă înainte, ochii mei privesc înapoi, inima mea bate pe loc, ca o minge de basket care așteaptă să fie pasată cuiva. 

Sunt toată întoarsă pe dos și, în același timp, simt că încep să mă așez. Paradoxuri peste paradoxuri. Presupun că asta înseamnă că mi-am luat viața din cuierul în care am atârnat-o acum un an și încep, în sfârșit, să o trăiesc mai departe. Momentele în care nu-mi mai simt corpul apar și acum, dar mai rar. Nu mai plec atât de mult din mine. Probabil mă vindec. Dar toate vindecările mele vin la pachet cu multă vină. E ca și cum trebuie să-mi plătesc liniștea și vindecarea cu lacrimi. Altfel, nu simt că mi-o permit.

Uneori mă gândesc până când o voi mai putea duce așa? Apoi îmi amintesc că ăsta e tiparul meu vechi, de când mă știu, deci probabil o pot duce așa la nesfârșit. Sunt atât de familiare durerea și sentimentul ăsta de vină, încât e mai greu să mă despart de ele decât să continui să le îmbrac. Dar... vreau nu vreau, lanțurile astea trebuie sfărâmate. Ori eu, ori ele. 

Și dacă este ceva ce am stăpânit de când eram copil, e cum să supraviețuiesc. Doar pe mine nu m-a stăpânit nimeni.

Exorcizare

Photo by Tim Mossholder on Unsplash

Mi-aș stoarce oasele

până la ultima picătură de vină 

și le-aș pune la uscat 

înainte să le îmbrac din nou - 

dar știu că pașii mei 

ar găsi oricum 

alt întuneric pe care 

să-l încalțe, 

așa că 

ce rost ar avea?

Adăpost sub cerul liber

Photo by Clayton Caldwell on Unsplash

A trecut prima lună din an. Muncesc, fac terapie iar, ies zilnic din casă, socializez. Dar cel mai important este că joc basket iar. E greu de explicat ce simt atunci când bat mingea pe teren. E ca și cum ar fi extensia mea. Ca și cum îmi țin copilăria în mâini. Toate visele, speranțele, planurile, toate lucrurile spre care tindeam, dar și toate lucrurile de care voiam să fug, toată durerea pe care voiam să o las în casa cu numărul patru. Pe teren mă simt întreagă, în siguranță, invincibilă.

Exact cum mă simțeam când eram copil și alergam spre terenul de basket ca să mă simt la adăpost.

Rezoluții

Photo by Fulvio Ambrosanio on Unsplash

Știu că nu există nicio diferență între 31 decembrie și 1 ianuarie, dar mă ajută să știu că, măcar calendaristic, există o delimitare. Am nevoie să mă raportez la cea mai neagră perioadă din viața mea ca la Atunci, nu ca la Acum. Ultimele două săptămâni au fost foarte dificile, iar Crăciunul ăsta a fost, de departe, cel mai crunt. Acum că s-au dus sărbătorile, încep iar să mă așez. Nu doar că trebuie să-mi revin, vreau să-mi revin.

Am o singură rezoluție pentru anul ăsta - să ies zilnic din casă. În viața mea de Dinainte, eram mereu în mișcare: plimbări zilnice, înot, ieșiri, voluntariat. Îmi simțeam viața plină de sens. Anul ăsta au fost zile la rând în care nu am pășit în afara pragului. M-am sălbăticit. Și știu că statul afară, la aer, îmi face bine, indiferent de anotimp. Oamenii, luminile sau soarele, zgomotul sau liniștea, muzica în căști, toate lucrurile astea mă inspiră și mă alimentează.

Încerc să nu pun prea multă presiune pe mine. Ăsta e singurul meu obiectiv. În funcție de cum merg lucrurile, probabil voi mai adăuga și alte rezoluții în următoarele luni.

Momentan, în ambele seri, picioarele mele m-au dus, aproape instinctiv, către terenurile de basket din parcul Liniei. Nu am jucat până acum acolo, dar asta nu contează. De fiecare dată când trec pe lângă un coș de basket, mă simt conectată cu mine, chiar dacă am renunțat la joc acum foarte mult timp. Basketul a fost o parte uriașă din copilăria și adolescența mea. Terenul a fost refugiul meu. Mă simțeam fericită, liberă, în siguranță, puternică, plină de speranță.

Nu știu să așez în cuvinte de ce, dar mi-e clar că e vorba de reconectare, regăsire, de accesarea unor resurse sau variante din trecut. Mi-e din ce în ce mai limpede, că sportul ăsta va fi ceea ce mă va ajuta să mă vindec și acum. Basketul mă forța și atunci să ies din minte și să stau mai mult în corp. Nu mă gândeam la nimic altceva decât la minge. Era liniște.

Scrisul și poezia mă ajută să dau afară, să-mi golesc inima de durere, dar simt că basketul va fi cel care mă va umple la loc de viață. Și nu cred că e o coincidență că fix astăzi am dat de cuvintele lui Andrew Solomon: The opposite of depression is not happiness, but vitality.