Guilt, the gift that keeps on giving

Photo by Thanos Pal on Unsplash

Nu e ușor să ai o relație cu cineva care are oasele învelite în doliu în loc de carne. Nici să îmbrățișezi pe cineva care a plecat din el însuși. Sau să încerci să săruți pe cineva care e mai aproape de inexistență decât de viață.

Nu pot lua înapoi moartea mamei mele. Cum nu pot lua înapoi nici durerea pe care ți-am cauzat-o fără să vreau. Dacă aș putea, aș lua-o și aș ascunde-o la capătul lumii, să nu-ți mai întâlnească privirea vreodată. Aș înfuleca-o pe toată, doar să nu trebuiască să o mai simți tu. Mă doare mai tare SĂ ȘTIU că suferi, decât m-ar durea SĂ-ȚI SIMT toată suferința. Dar oricât mi-aș dori, nu pot lua ce simți. Nu te pot muta din calea ei.

Nu aduce niciun fel de consolare, știu. Dar durerea mea îi ține companie durerii tale de la 13 km distanță. Ți-aș da sufletul meu la schimb pentru cinci minute ca să te poți convinge pe pielea ta.

Și crede-mă, dacă aș putea, aș trece iar prin ultimul an, singură de data asta, doar să te știu pe tine la adăpost de mine. Deși știu... nu a fost niciodată vorba despre asta.

Nu e nimic performativ în lacrimile mele

Photo by gbarkz on Unsplash

Nu e nimic performativ

în lacrimile mele

doar

strigăt

doliu

şi haos

nu mai am nevoie de brațele nimănui

să-mi dau voie

să mă plâng afară din mine

înapoi la 

viață

înapoi la 

primă gură de aer după moarte

înainte la 

mine

aşa că

întoarce-mi spatele dacă 

şanțurile de pe obrajii mei

sunt prea mult

şi curăță o ceapă

poate aşa îți vor curge şi ție

lacrimile neplânse

după copilul pe care l-ai pierdut

şi nu va mai trebui

să compensez eu cu

lacrimile mele.

A bird on Atlas’s shoulder

Photo by UnKknown Traveller on Unsplash

My heart

is heavy as a secret, 

yet your Atlas shoulders 

carry it without knowing, 

mistaking it for the tiniest 

bird 

alive.

Aș da orice să mă pot întoarce înapoi

Anul ăsta se fac două veri fără tine. Vara era anotimpul meu. Acum va rămâne mereu (și) anotimpul în care mi-ai murit. În seara asta mi se prăbușește pieptul de durere. Asta se întâmplă când mă opresc locului pentru câteva momente și nu mai disociez. Încă nu-mi vine să cred. Caut pe drive poze din copilărie și din adolescență. Mă uit la mine căutându-te pe tine. Mă uit la mine știind că atunci trăiai și tu, că nimeni nu avea habar de ce urma să se întâmple, că eram încă la adăpost de moarte, chiar dacă nu eram la adăpost de viață. Mă uit la mine, nu ca la mine, ci ca la copilul tău.

Îmi vine să zbier, dar sunt prea civilizată să-mi deranjez vecinii. În general, sunt prea civilizată să mai deranjez pe cineva cu durerea mea. Dar dacă mai aud o singură dată întrebarea „de ce, ce s-a întâmplat?”, drept răspuns la cuvintele mele „nu, nu sunt bine”, o să dau naibii toate normele sociale și o să dezlănțui toată durerea asta pe care sunt prea politicoasă să o mai afișez de față cu restul.

Cui nu-i convine, nu are decât să se ducă naibii. Nu mi-ar strica niște companie.

PS: Duminică am cântat mult și am ascultat pentru prima dată în luni de zile, intenționat, muzică nouă. Iar în seara asta am plâns cu tot corpul, nu doar cu ochii. Nu știu cum altfel aș putea descrie felul în care curge viața mea. Sunt toată un haos pe două picioare.

I never grew up, it's getting so old

Photo by Karine Avetisyan on Unsplash

Timpul se încurcă și se descurcă în mine la nesfârșit. Trecutul, prezentul, viitorul - toate se zvârcolesc în mine. Picioarele mele aleargă înainte, ochii mei privesc înapoi, inima mea bate pe loc, ca o minge de basket care așteaptă să fie pasată cuiva. 

Sunt toată întoarsă pe dos și, în același timp, simt că încep să mă așez. Paradoxuri peste paradoxuri. Presupun că asta înseamnă că mi-am luat viața din cuierul în care am atârnat-o acum un an și încep, în sfârșit, să o trăiesc mai departe. Momentele în care nu-mi mai simt corpul apar și acum, dar mai rar. Nu mai plec atât de mult din mine. Probabil mă vindec. Dar toate vindecările mele vin la pachet cu multă vină. E ca și cum trebuie să-mi plătesc liniștea și vindecarea cu lacrimi. Altfel, nu simt că mi-o permit.

Uneori mă gândesc până când o voi mai putea duce așa? Apoi îmi amintesc că ăsta e tiparul meu vechi, de când mă știu, deci probabil o pot duce așa la nesfârșit. Sunt atât de familiare durerea și sentimentul ăsta de vină, încât e mai greu să mă despart de ele decât să continui să le îmbrac. Dar... vreau nu vreau, lanțurile astea trebuie sfărâmate. Ori eu, ori ele. 

Și dacă este ceva ce am stăpânit de când eram copil, e cum să supraviețuiesc. Doar pe mine nu m-a stăpânit nimeni.

Exorcizare

Photo by Tim Mossholder on Unsplash

Mi-aș stoarce oasele

până la ultima picătură de vină 

și le-aș pune la uscat 

înainte să le îmbrac din nou - 

dar știu că pașii mei 

ar găsi oricum 

alt întuneric pe care 

să-l încalțe, 

așa că 

ce rost ar avea?

Adăpost sub cerul liber

Photo by Clayton Caldwell on Unsplash

A trecut prima lună din an. Muncesc, fac terapie iar, ies zilnic din casă, socializez. Dar cel mai important este că joc basket iar. E greu de explicat ce simt atunci când bat mingea pe teren. E ca și cum ar fi extensia mea. Ca și cum îmi țin copilăria în mâini. Toate visele, speranțele, planurile, toate lucrurile spre care tindeam, dar și toate lucrurile de care voiam să fug, toată durerea pe care voiam să o las în casa cu numărul patru. Pe teren mă simt întreagă, în siguranță, invincibilă.

Exact cum mă simțeam când eram copil și alergam spre terenul de basket ca să mă simt la adăpost.

Rezoluții

Photo by Fulvio Ambrosanio on Unsplash

Știu că nu există nicio diferență între 31 decembrie și 1 ianuarie, dar mă ajută să știu că, măcar calendaristic, există o delimitare. Am nevoie să mă raportez la cea mai neagră perioadă din viața mea ca la Atunci, nu ca la Acum. Ultimele două săptămâni au fost foarte dificile, iar Crăciunul ăsta a fost, de departe, cel mai crunt. Acum că s-au dus sărbătorile, încep iar să mă așez. Nu doar că trebuie să-mi revin, vreau să-mi revin.

Am o singură rezoluție pentru anul ăsta - să ies zilnic din casă. În viața mea de Dinainte, eram mereu în mișcare: plimbări zilnice, înot, ieșiri, voluntariat. Îmi simțeam viața plină de sens. Anul ăsta au fost zile la rând în care nu am pășit în afara pragului. M-am sălbăticit. Și știu că statul afară, la aer, îmi face bine, indiferent de anotimp. Oamenii, luminile sau soarele, zgomotul sau liniștea, muzica în căști, toate lucrurile astea mă inspiră și mă alimentează.

Încerc să nu pun prea multă presiune pe mine. Ăsta e singurul meu obiectiv. În funcție de cum merg lucrurile, probabil voi mai adăuga și alte rezoluții în următoarele luni.

Momentan, în ambele seri, picioarele mele m-au dus, aproape instinctiv, către terenurile de basket din parcul Liniei. Nu am jucat până acum acolo, dar asta nu contează. De fiecare dată când trec pe lângă un coș de basket, mă simt conectată cu mine, chiar dacă am renunțat la joc acum foarte mult timp. Basketul a fost o parte uriașă din copilăria și adolescența mea. Terenul a fost refugiul meu. Mă simțeam fericită, liberă, în siguranță, puternică, plină de speranță.

Nu știu să așez în cuvinte de ce, dar mi-e clar că e vorba de reconectare, regăsire, de accesarea unor resurse sau variante din trecut. Mi-e din ce în ce mai limpede, că sportul ăsta va fi ceea ce mă va ajuta să mă vindec și acum. Basketul mă forța și atunci să ies din minte și să stau mai mult în corp. Nu mă gândeam la nimic altceva decât la minge. Era liniște.

Scrisul și poezia mă ajută să dau afară, să-mi golesc inima de durere, dar simt că basketul va fi cel care mă va umple la loc de viață. Și nu cred că e o coincidență că fix astăzi am dat de cuvintele lui Andrew Solomon: The opposite of depression is not happiness, but vitality.